„Cu tandrețe și umor” de Carmen Mihalachi (Revista Ateneu)

Piesa Yasminei Reza, Artă, este una faimoasă, multipremiată, cu un destin fericit, din moment ce mai toți criticii importanți au susținut că are o construcție impecabilă, că e sclipitoare prin verva ei spirituală, umorul subțire, așa că includerea ei într-un repertoriu nu poate fi decât un gest cât se poate de justificat și inspirat.

Oprindu-se asupra ei, teatrul sucevean a făcut și o altă alegere foarte bună, invitându-l pe Felix Alexa să o pună în scenă. Un regizor cu bogată experiență, cu un redutabil palmares profesional, cunoscut și apreciat inclusiv pentru activitatea sa de profesor. De unde și admirabila lui știință de a lucra cu actorii. Iar piesa lui Reza se potrivește perfect cu gusturile lui artistice, cu spiritul său, care îmbină armonios rigoarea cu finețea.
Artă are mai multe teme și tipuri de ambiguizare, ca orice operă complexă, fiind scrisă într-un stil care amestecă elemente ale teatrului de bulevard cu unele din teatrul cruzimii, după cum au observat mai mulți comentatori ai operei Yasminei Reza. Predominantă aici este tema prieteniei, a celei autentice, presupunând înțelegere, afecțiune, susținere, toleranță. Un anumit fel de a privi viața, cu multe puncte comune, afinități elective, în general. O  acceptare reciprocă, deschisă, francă, onestitate, loialitate, sinceritate. Dar ce se întâmplă când toate acestea sunt puse la încercare de un gest extravagant al unui prieten? Care cumpără, cu o sumă exorbitantă, așa cum face Serge, un tablou avangardist, alb pe alb. Serge e un medic dermatolog de succes, un tip nonconformist, cam snob, dar asta nu ar fi neapărat ceva rău, fiindcă snobismul a fost un fel de motor pentru cultură, cei cu bani investind mult în artă. Numai că aerele lui de connaisseur îl scot din sărite pe raționalul Marc, un inginer aeronautic cam terre à
terre și sceptic. Iar cel de-al treilea prieten, Yvan (angajat într-o mică afacere cu papetărie), este un tip maleabil,
conciliant, care se pliază ușor pe orice situație. Este preocupat de iminentul său mariaj, are probleme de familie, care par a-l copleși, dându-i angoase, dar felul în care relatează toate astea este unul comic.
Disputa din jurul tabloului alb cu dungi albe scoate la iveală diferențele dintre cei trei: de idei, concepții, temperamente, în cursul unui veritabil turnir de vorbe, de argumente pro și contra, desfoliate, întoarse pe toate părțile. Yasmina Reza are multă ironie în această eclatantă demonstrație despre logica formală, care exclude culoarea subiectivității umane, spiritul relativ și existența nuanțelor necesare în înțelegerea diverselor situații de viață. Cu rațiune și moderație (după cum sună învățăturile lui Seneca, invocate de Serge în piesă), oamenii ar putea trăi fericiți. Oare? Nu cumva ar fi vorba despre ceva tern, plictisitor, în cele din urmă, din moment ce o replică din Artă sună așa: „Nimic din tot ce e frumos și măreț în această lume nu s-a născut dintr-un discurs rațional”? Artiștilor, mai cu seamă celor din avangardă (și post-avangardă), le place să „epateze burghezul”, platitudinea, conformismul, lansând provocări, cum a fost, în anii din urmă, cea a artistului italian M. Cattelan, care a prezentat într-o expoziție
o banană lipită cu scotch, intitulată „Comedian”. Vândută apoi la o licitație cu o sumă exorbitantă, de câteva milioane de dolari. Sigur că gestul artistului a stârnit multe discuții, unele vizând sensul și rolul artei în societatea actuală, altele, cu pretenții savante, expunând teorii ale receptării obiectului estetic etc. Cattelan a tranșat însă lucrurile, declarând ce a urmărit prin sfidătoarea sa lucrare: „Este un râs împotriva unui sistem obosit, o invitație la redescoperirea puterii ironiei și a simplității”. Banana-comedian este reprodusă pe caietul-program (bine gândit și realizat, ca și afișul, de Sabina Spatariu), iar personajele vor mânca și ele o banană, la un moment dat, așa cum s-a întâmplat în realitate la expoziția italianului.
Actorii aleși de Felix Alexa alcătuiesc un trio imbatabil, orchestrat cu artă, relația lor fiind una excelentă, fără scăderi de ritm. Serge este Răzvan Bănuț, care arborează o siguranță de sine cu note de pedanterie și un anume complex de superioritate. Se corectează însă, din când în când, devenind mai flexibil, ascultând și ce spun prietenii săi. Foarte reușită este interpretarea lui Cosmin Panaite, care trasează exact profilul lui Mark, un tip suficient intelectual,
irascibil, cinic. E dur chiar în dialogul cu Yvan, pe care-l face laș, dar se va înmuia, în cele din urmă, devenind
concesiv, pentru ca prietenia dintre ei toți să nu sufere o gravă ruptură. Sunt savuroase scenele în care tânărul
actor Andrei Calu (un Yvan simpatic, bonom, netezind, îndulcind contururile prea ascuțite ale conversației) își
rostește replicile în cadența și cu mișcările muzicii rap, urmând sfaturile psihoterapeutului său.
În final, prietenia va învinge, prin acceptarea „gestului poetic” al lui Serge. Remarcabilă este creația scenografică a Darianei Pau, chiar dacă artista este la debutul ei pe o scenă. Este foarte expresivă (tip rețea, cu grile, ransparențe),
conceptuală, minimalistă, esențializată, în ton cu piesa și spectacolul. Am reținut și ilustrația muzicală (dintr-un
Danzon de Arturo Márquez), care-i aparține regizorului. M-am bucurat să văd reacția spontană a publicului,
să aud râsul său inteligent, care prindea instant sensurile replicilor, ironiile directe sau subtextuale. Cert
este că spectacolul e o adevărată bucurie; este artă pur și simplu. Plecăm de la el cu o stare bună, cu liniștitoarea
convingere că orice situație, fie ea dramatică, absurdă, violentă chiar, se poate rezolva dacă o privim, așa cum
spune Felix Alexa (și cum o face în spectacolul său), cu multă înțelegere, tandrețe și umor.