Teatrul Municipal "Matei Vișniec" Suceava

  • Acasă
  • Stiri
  • Bobo Burlăcianu: „E o mare mulțumire când reușești să faci niște oameni fericiți”

Stiri

Bobo Burlăcianu: „E o mare mulțumire când reușești să faci niște oameni fericiți”

Bobo Burlăcianu: „E o mare mulțumire când reușești să faci niște oameni fericiți”

Publicat de Curierul de Iasi la data de 16/01/2020

http://curierul-iasi.ro

Bogdan Marian (Bobo) Burlăcianu s-a născut pe 1 septembrie 1979, în Dorohoi. În copilărie spune că era foarte timid, iar ca adolescent și mai timid. În clasa a XI-a începe să cânte la chitară, fapt care îl ajută să devină o mini-vedetă locală. Tot în liceu, alături de Bobi Dumitraș, face parte din grupul de umor Patrula 0. În facultate cei doi pun bazele trupei care i-a și consacrat: Fără Zahăr. În prezent, Bobo mai concertează alături de Ada Milea și scrie muzică pentru piese de teatru. Între timp a avut și proiecte solo, cel mai cunoscut fiind trupa The Bread Pits.

– Cum s-a înființat trupa Fără Zahăr?
– Bobi Dumitraș, colegul meu de trupă, mă văzuse recitând în cadrul cenaclului literar al liceului. I-a plăcut foarte mult poezioara comică pe o scrisesem, m-a abordat pe holul liceului și m-a chemat în trupa lui de umor. Până la finalul liceului am făcut sketch-uri și le-am jucat la balurile de boboci și cele de absolvire. După ce am ajuns la facultate ne-am despărțit, Bobi stătea în Tudor, eu în Târgușor, ne vedeam mai des în vacanțe la Dorohoi. După doi ani am zis să încercăm să mai lucrăm ceva împreună. Așa a apărut prima piesă, „Aia cu trompețica” sau, pe numele ei de pe album, „Hip-hop ș-așa”. Inițial era o piesă scrisă de Bobi pentru un profesor dur de matematică și avea alte versuri.

– Într-un clip Fără Zahăr ai apărut vopsit blond și îl imitai pe rapperul Eminem, dar abordați și alte stiluri muzicale. Care vă definește?
– Am fost blond două zile. După filmări m-am întors în Iași și m-am ras în cap. Nu puteam să ies așa pe stradă. Nu am fost neapărat fani hip-hop. Aveam câteva cântecele tip parodie. Am început ca trupă folk, dar am vrut să facem mai mult umor decât muzică, de aceea nu ne-a interesat un anumit gen muzical. E hip-hop în „Sandu”, „Trompețica” se duce în rock, „Stella” e latino… Există un gen muzical numit comedie – parodie, probabil aici suntem noi.

– Ce spun fanii despre muzica voastră?
– Mulți spun că le-am făcut copilăria fericită, studenții că era frumos când mergeau la bunici și ascultau muzica noastră. În general spun că le-am făcut viața mai frumoasă… unii băieți și-au cucerit sau s-au împăcat cu prietenele cântându-le piesa „Te iubesc”. E o mare mulțumire când reușești să faci niște oameni fericiți.

– Ce părere ai despre muzica din România?
– Am ascultat de curând noile albume Byron și Robin and the Backstabbers și am fost foarte impresionat. Sunt foarte-foarte buni și la nivel de compoziție, și la producție. Îmi plac The Kryptonite Sparks, The Mono Jacks, rock underground, indie, alternative… Muzica dance și pop nu mă interesează.

– Cu cine ai vrea să cânți?
– La un moment dat aveam o idee de piesă și mă gândeam că ar fi fain să am o colaborare cu Mihail. Îmi place ca artist și cântecele sale. Am mai avut niște idei de cântece care mi se păreau că seamănă ca stil cu Hara. I-am mai admirat dintotdeauna pe cei de la Vița de Vie, Timpuri Noi… La nivel internațional, răspunsul este practic același cu cel de la întrebarea: Ce muzică asculți?

– Cea mai mare realizare muzicală?
– În 2018 mi-am luat inima în dinți și am regizat primul meu spectacol, „Pisici”, pus în scenă la Teatrul din Suceava. A ieșit foarte frumos, iar în 2019 am repetat experiența la Iași. E un lucru foarte mare pentru mine, de care m-am temut și care a ieșit bine. Și n-ar fi ieșit așa fără ajutorul lui Bobi, care a scris niste versuri excelente.

– Unii oameni poate nu știu că voi sunteți din Dorohoi. Chiar și voi vă prezentați ca fiind din Iași. Vă simțiți ieșeni?
– Locuim în Iași. La concerte Bobi spune mereu că suntem din Dorohoi, dar, practic, suntem ieșeni. Am îmbrățișat orașul acesta când am venit la facultate, m-a impresionat atât de tare încât am rămas cu drag de el și, chiar dacă l-am părăsit și am stat opt ani la București, la un moment dat m-am întors. Iașul a fost prima dragoste. Am amintiri plăcute legate de el. La Iași m-am simțit mai acasă decât la Dorohoi.

– Cum a fost la București?
– M-am mutat acolo în 2004, imediat după ce am ieșit cu Fără Zahăr la nivel național. Voiam să fiu mai aproape de casa de producție, să fiu „la centru”. După 8 ani mi-am dat seama că nu pot. E prea aglomerat, un pic agresiv ca stare, oamenii sunt foarte închiși. În Iași sunt mai relaxați. Starea generală de acolo nu mi-a plăcut, m-a îngropat, mi-a băgat capul între umeri și nu m-am simțit bine. Acest lucru dăunează creației, iar ca artist trebuie să stai undeva unde să poți lucra.

– Un mesaj pentru fanii Fără Zahăr și pentru cei care nu v-au ascultat până acum?
– Să încerce să facă bine, pentru ei și pentru alții. E și un citat în Biblie: „Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca, 6, 31). Este crezul după care încerc să-mi ghidez eu viața, cum îmi place mie să fiu tratat așa îi tratez pe cei din jurul meu. E un mod ușor egoist de a privi lucrurile pentru că nu avem aceleași nevoi, dar funcționează pentru că mi se pare că e corect.
Mai este ceva… ceva care nu se face și ar trebui să se facă: fiecare să-și facă meseria, cât se poate de bine. Cred că dacă am face asta ar fi un loc mult mai bun. Și cred că ar trebui să zâmbim mai mult, să nu mai fim așa de nervoși și să nu ne lăsăm copleșiți de griji.

Despre colaborarea cu Ada Milea

„În perioada 2004 – 2005 am fost la toate concertele ei de la București. Ușor-ușor ne-am împrietenit. La un moment dat lucra la <<Quijote>> și m-a întrebat dacă știu să cânt la chitară electrică. Nu știam, dar m-a chemat la o repetiție. Voia să scoată teatralitatea instrumentului, nu neapărat virtuozitatea lui. Din greșeală am scos la chitară un sunet care suna ca o mașină de scris. Așa am devenit Scriitorul din spectacolul <<Quijote>> și câteva personaje adiționale. În 2007, la Teatrul din Sibiu am făcut cu Ada <<Nasul>>, după Gogol. O perioadă am mers la concertele sale și mai cântam piese din <<Quijote>> și din <<Nasul>>. După aceea au venit și ceilalți membri ai trupei, Anca Hanu și Cristi Rigman, care au însemnat un mare plus. În momentul în care au apărut <<Cântece de iarnă>> am diversificat playlist-ul, am început să cântăm din ce în ce mai mult piese pe care Ada le compunea pentru diverse coloane sonore”.

The Bread Pits

„În 2013 mi-am amintit că în liceu compusesem mai multe cântece, care au rămas uitate într-un sertar. Am mai schimbat versurile, pentru că inițial nu eram chiar atât de profund, dar muzica am lăsat-o. Împreună cu doi prieteni am înființat The Bread Pits, un proiect separat de Fără Zahăr. Era și o perioadă în care aveam mai mult timp liber. Trupa a funcționat vreo doi ani. Primul an am concertat pe la cluburile în care fusesem deja cu Fără Zahăr. Din păcate, am scos proiectul fix când nu mai exista Radio Guerrilla, singurul mediu de promovare al muzicii underground. Între timp, colegii mei de trupă s-au mutat la București și am rămas doar cu nostalgia. Dacă îmi va veni să compun o piesă cu totul și cu totul serioasă, fără nicio urmă de umor în ea, e posibil să mai fac. Altfel nu cred că revitalizăm proiectul”.

Muzică pentru spectacolele de teatru

„În teatru am intrat tot datorită Adei Milea. Era un spectacol pus în scenă chiar la Iași, în 2007: <<With a little help from my friends>> (în engleză: <<Cu un mic ajutor din partea prietenilor>> – n.a.), de Maria Manolescu. Regizorul Radu Apostol avea nevoie de niște parodii după piese celebre. Inițial a solicitat-o pe Ada să facă o coloană sonoară, dar ea m-a recomandat pe mine, deși nu mai lucrasem muzică pe calculator. Din punct de vedere tehnic e oribilă, dar tocmai acea stângăcie era exact ceea ce trebuia pentru a ilustra ce se întâmplă cu sufletele a cinci liceeni care își petrec o noapte în Vama Veche și problemele lor. Erau pe teren nesigur, relațiile dintre ele erau foarte ciudate, iar muzica potența acest lucru. De aceea a ieșit foarte bine. Alți regizori au văzut spectacolul, le-a plăcut muzica, m-au chemat să lucrez cu ei și astfel, în 12 ani, am ajuns la aproape 30 de spectacole”.

Un interviu de Marius Pârciu


Teatrul Matei Vișniec Suceava

Teatrul Matei Vișniec Suceava