Teatrul Municipal "Matei Vișniec" Suceava

  • Acasă
  • Stiri
  • Un ultim, definitiv, răscolitor strigăt al post-modernității?

Stiri

Un ultim, definitiv, răscolitor strigăt al post-modernității?

Un ultim, definitiv, răscolitor strigăt al post-modernității?

https://amfiteatru.com

Un articol de Mircea Morariu / februarie 19, 2020

Pierre Augustin Caron, conte de Beaumarchais a dat în 1775 piesa „Bărbierul din Sevilla”. Una dintre cele mai vesele și pline de farmec din istoria teatrului universal, cu un conte Almaviva îndrăgostit până peste urechi de Rosine și care pentru a izbuti să-i păcălească pe bătrâneii antipatici și ciufuți Bartolo și Don Basilio și-l va lua drept aliat și slujitor destoinic pe cel care avea să devină atât de popularul Figaro.

Câțiva ani mai târziu, mai exact în 1781, tot Beaumarchais a început demersurile în vederea obținerii acordurilor de reprezentare a incendiarei „Nunta lui Figaro”. Devenită, între timp, celebră și pentru zicerea Regelui Ludovic al XVI-lea în conformitate cu care ar trebui dărâmată Bastilia ca piesa în cauză să dobândească avizul cenzurii. Respectiv, al lui. Cenzorul suprem. Ca rest al monarhiei absolute. Nunta… a ajuns, totuși, pe scenă în 1783, 1784, Bastilia a căzut și ea la începutul Revoluției ca parte a unei întregi mitologii naționale, iar Figaro, rămas la fel de popular și de simpatic, și-a continuat călătoria prin istoria literaturii, ca și prin cea a teatrului și a muzicii în mai puțin celebra piesă „La mère coupable”. Doar Rosine și Almaviva nu mai erau aceiași. Dragostea celor doi eșuase în plictiseală. Almaviva din „Nunta lui Figaro” se pervertise, devenise ceea ce francezii numesc un coureur des dames. De aici planurile de răzbunare ale Contesei, răzbunare pregătită cu concursul aceluiași inventiv Figaro.

De ce am recapitulat, fie și în linii mari, cele două mari capodopere ale teatrului francez din Epoca Luminilor, devenite încă și mai celebre după ce au fost puse pe muzică de Rossini, respectiv de Mozart? De ce am făcut-o la începutul unei cronici dedicate unui spectacol extrem-contemporan, construit în cheie post-post modernă de tânărul regizor Botond Nagy, deși chiar în el se vorbește despre sfârșitul de mult trecut al postmodernismului? Spectacol care se cheamă enigmatic „H.A.H.”, adică „Hidden Abuse Holdings”, și care se joacă la Teatrul Municipal  „Matei Vișniec” din Suceava?

Pentru că scenariul montării se bazează pe un concept de Botond Nagy (dramaturgia: Kali Ágnes), concept despre care ni se spune că ar fi inspirat din Beaumarchais. Și pentru că am impresia că personajul fără nume (fără nume sunt, de altminteri, toate celelalte personaje) căruia îi dă viață actorul Cosmin Panaite, personaj care apare în deschiderea reprezentației aruncându-ne, din fața cortinei, priviri mai mult decât severe, de supraveghetor sau de stăpân – o face însoțit de un imens și superb câine, câine care va mai apărea de câteva ori în cursul spectacolului – este nimeni altul decât un alter-ego al lui Almaviva. Rece, dur, brutal, violent, abuziv în căsătoria cu un alter-ego pare-mi-se chiar la dublu cu Rosine. Interpretată de Diana Lazăr sau/și de Delu Lucaci. Decorul spectacolului (îl semnează Andreea Săndulescu) stabilește și el două feluri de spații. Unul al casnicului, dar și al naturalului, de aici și partea de verdeață, verdeață din care vor fi, la un moment dat, create aripile Îngerului Gabriel, adus în scenă de Horia Andrei Butnaru, și una dintre rochii (costumele îi aparțin lui Timea Ágnes Benedek), celălalt al unei modernități standard, tipizate, agresive. Care din și cu toți porii săi este generatoare de abuzuri. În primele secvenţe ce se consumă în acest al doilea spaţiu, al unei vieți reale și terorizante deopotrivă, vedem dansând (acțiuni de team-building), într-o coregrafie foarte bine pusă la punct și impecabil executată (de apreciat contribuția lui George Pop) angajații unei corporații. Cei mai mulți în pantaloni/fuste de culoare neagră și bluze/cămăși albe. Plus obligatoriile cravate. După care cu toții iau loc la mese, la birouri, albe, la fel cum sunt și scaunele. Sunt vegheați de candelabre, mari, imense, complet neprietenoase. Mari, dar care amintesc de sursele de lumină apăsătoare dintr-o închisoare. Angajații, aflați în slujba acelui alter-ego al lui Almaviva, încep să lucreze mecanic, precum imaginarele ordinatoare pe care le au în față. Sunt obosiți, încercănați, profită, când și când, de câte un moment de pauză pentru a face mărturisiri ori pentru a  comanda câte ceva de la un fast-food  sau de la o pizzerie. Tabloul e completat de doi sau trei clovni, de o femeie/bărbat de serviciu (Cătălin Ștefan Mîndru), de secretare sau asistent-manageri, de persoane fals anglicizate (Cristina Florea). Spațiul acesta fizic, dar și moral apăsător în care dominante sunt singurătatea, abuzul, depersonalizarea este foarte inteligent completat de sound design-ul în care, creatorul lui, Claudiu Urse, a amalgamat persistente sunete de aparate telefonice, muzici din toate lumile și epocile.

Rând pe rând, personajele se metamorfozează, devin adevărați, falși sau doar imaginari Isuși (Răzvan Bănuț), Spidermeni (Bogdan Amurăriței), fac referiri la filmul „Joker”, rostesc monologuri despre abuzuri la care au fost supuși (în copilărie, în viața de cuplu, în cine știe ce altă situație), strigă în van după ajutor, însă nimeni nu îi aude ori mai degrabă nu vrea să o facă. Cei pe care îi aduc în scenă actorii Bogdan Amurăriței, Răzvan Bănuț, Horia Andrei Butnaru, Cristina Florea, Diana Lazăr, Delu Lucaci, Alexandru Marin, Diana Marin, Cătălin Ștefan Mîndru, Cosmin Panaite, Clara Popadiuc sunt victimele unor excese, ale unor prea mult-uri consumate fie chiar sub ochii noștri într-un apăsător hic et nunc, fie patetic, tragic evocate. Și mai apoi înregistrate, numărate, contabilizate într-un continuum de vorbe concentrate într-unul dintre monologurile rostite de același Cosmin Panaite.

E puțin, foarte puțin text în spectacolul de la Suceava semnat regizoral de Botond Nagy, iar, atât cât este, el se concentrează în discursul monologal. Monologul, ca semn al abuzului, al singurătății. Al strigătului de ajutor pe care nu îl aude sau nu vrea să îl audă nimeni. Sunt, în schimb, multe, foarte multe informații, din zona și sub forma non-verbalului, al vizualului dur, răscolitor care își propune să sensibilizeze autorități și conștiințe. Așa cum i se întâmplă, către final, acelui post-modern Almaviva. Care la sfârșit anunță lichidarea, închiderea corporației.

Să însemne asta și sfârșitul abuzurilor, al falsului, al metronomizatului, al singurătății? Foarte puțin probabil. Totul se dezasamblează lent, formele acelea fără fond şi îndeosebi fără sensuri reale dispar, se adună mesele, scaunele, computerele, mașinile de tăiat hârtii, începe făcutul curățeniei pe un final de arie sfâșietoare (Clara Popadiuc). Scena este amușinată de câinele Akilah de Badea Gheo. O privim în tăcere. Medităm. Ne recunoaștem.

Teatrul Municipal „Matei Vișniec” din Suceava

H.A.H. (HIDDEN ABUSE HOLDINGS)

Un concept de Botond Nagy după Beaumarchais

Dramaturgia: Kali Ágnes

Decor: Andreea Sănculescu

Costume: Timea Ágnes Benedek

Sound creation: Claudiu Urse

Coregrafia: George Pop

Fotograf: Dan Șusa

Cu: Bogdan Amurăriței, Răzvan Bănuț, Horia Andrei Butnaru, Cristina Florea, Diana Lazăr, Delu Lucaci, Alexandru Marin, Diana Marin, Cătălin Ștefan Mîndru, Cosmin Panaite, Clara Popadiuc și câinele Akilah de Badea Gheo

Data reprezentației: 7 februarie 2020


Teatrul Matei Vișniec Suceava

Teatrul Matei Vișniec Suceava