Stiri
Suceava bate la uşa marilor festivaluri de teatru
DE LUANA POPA,
Interviu cu MATEI VIŞNIEC
– Zilele Teatrului Municipal „Matei Vişniec” din Suceava sunt în plină desfăşurare. Până pe 30 mai pot fi văzute încă numeroase spectacole. Festivalul a început pe 16 şi aş vrea să ne spuneţi, Matei Vişniec, ce impresie aveţi acum, la jumătatea parcursului.
– Cred că Suceava, prin spectacolele şi personalităţile invitate în această perioadă, prin dezbaterile propuse şi lansările sale de carte, bate la uşa marilor festivaluri de teatru. Un mare festival este o construcţie lentă, care se face cu o întreagă echipă, şi sunt impresionat de munca echipei condusă de Carmen Veronica Steiciuc, managerul teatrului. Un festival este o construcţie care se face şi cu ajutorul sferei politice, iar la Suceava implicarea autorităţilor în acest proiect este exemplară. Un festival se mai construieşte însă şi cu ajutorul publicului, pentru că publicul are, într-un fel, ultimul cuvânt. Când toate spectacolele sunt prezentate cu săli pline, putem vorbi de succes, de un „mare” festival. În lumea teatrului se spune deseori că nu este suficient, pentru a avea un bun spectacol, ca dramaturgul, regizorul, scenograful şi actorii să fie talentaţi. Este nevoie şi de un public talentat…
– Şi vi se pare că publicul de la Suceava este talentat?
– Da, o spun cu mâna pe inimă. Am observat în fiecare seara reacţiile publicului. Avem la Suceava un public talentat pentru că este curios, deschis, generos şi avid de acele emoţii pe care numai teatrul le poate oferi. În ce priveşte oferta din acest an, ea este, cred, fără precedent pentru un festival de teatru în Bucovina: trei teatre naţionale (două din România şi unul din Moldova) figurează în program, trei spectacole venite din Franţa, numeroase alte spectacole pentru adulţi dar şi pentru copii venite din diferite oraşe ale ţării (Botoşani, Iaşi, Turda, Galaţi, Bucureşti, Oradea, Piatra Neamţ etc.), un spectacol prezentat de teatrul maghiar din Odorheiu Secuiesc… O întreagă geografie culturală s-a concentrat la Suceava pe durata a două săptămâni. Acesta este şi sensul cuvântului festival. El desemnează o sărbătoare. În cazul nostru avem o sărbătoare a teatrului, a creativităţii, a încrederii în cuvânt şi în dialog… Prin tema sa, „Teatrul şi democraţia”, festivalul s-a vrut şi un loc de dezbatere civică, într-un moment când Europa traversează un moment dificil. Pe 18 mai a avut loc în incinta Cetăţii de Scaun de la Suceava o discuţie despre Europa, o discuţie pasionantă, la care au participat personalităţi din Franţa, Spania, Belgia, România… Retranscriu mesajul acelei dezbateri: dacă nu suntem vigilenţi şi permitem ca Uniunea Europeană să se destrame, ei bine, şi democraţia se va destrăma, iar la orizont ne va așteaptă o nouă formă de totalitarism şi de sistem politic mafiot.
– Au fost prezente la Suceava cîteva personalităţi ale teatrului românesc, dar şi internaţional, după cum aţi menţionat. Editorul Emile Lansman din Belgia, profesorul Evelio Minano Martinez din Spania, criticul George Banu, actorul Constantin Chiriac, care este şi directorul Festivalului de teatru de la Sibiu, regizorul Mihai Măniuţiu, care este şi managerul Teatrului Naţional din Cluj, trei directori de teatre de la Avignon, Alain Timar, Serge Barbuscia şi Salbatore Caltabiano. Tot atâtea „poduri culturale…”
– Mi se pare foarte important să construim „poduri culturale” interne şi internaţionale… Mi se pare foarte important şi acest pelerinaj, în Bucovina, a unor personalităţi ale culturii române şi a altora venite din străinătate, din spaţiul „teatrului fără frontiere”. Bucovina este o regiune splendidă unde oamenii vin cu plăcere. Un atu al festivalului de teatru din Suceava este, de altfel, şi magia Bucovinei. Merită să luăm exemplul Sibiului care, prin festivalul său de teatru, a atras atenţia lumii asupra unei întregi regiuni… Invitaţilor la festivalul din Suceava, mai ales celor veniţi din străinătate, trebuie să le arătăm şi câte un colţ de Bucovină, mai ales mănăstirile… Un festival poate fi şi un vector turistic, poate stimula economia unei regiuni şi ameliora imaginea unei ţări. Iar la imaginea României în străinătate mai trebuie lucrat mult…
– Două piese care vă aparţin mai sunt programate, până la sfîrşitul lunii, în cadrul Festivalului. „Migraaaanţi sau Prea suntem mulţi pe nenorocita asta de barcă” şi „Despre senzaţia de elasticitate când păşim peste cadavre”. Ce ne puteţi spune despre aceste două spectacole?
– Pot să vă spun că pe mine m-au impresionat puternic, este şi motivul pentru care le-am recomandat. Primul spectacol abordează problema imigraţiei în Europa, iar pe regizorul Zakariás Zalán de la Odorheiu Secuiesc îl consider unul dintre cei mai talentaţi ai generaţiei sale. Are forţă, curaj, imaginaţie, şi crede, ca şi mine, că teatrul este un loc în care pot fi abordate altfel dilemele morale şi existenţiale ale lumii contemporane.
Al doilea spectacol, creat la Teatrul Naţional din Cluj de Răzvan Mureşan, evocă perioada instaurării comunismului în România. Am scris de fapt această piesă pornind de la o întâmplare adevărată pe care a povestit-o public istoricul literar Nicolae Balotă. Prin 1957, el se afla închis la Jilava, împreună cu alţi intelectuali români. Iar într-o zi, în celula în care se afla, a fost plasat şi scriitorul Nicolae Steinhardt. Deţinuţii mai „vechi” au început să-i pună tot felul de întrebări celui „nou”: ce se întâmpla în România, pe unde mai ajunseseră foştii lor colegi de generaţie, dacă nu cumva americanii urmau totuşi să vină şi să elibereze România de comunism… Şi aşa, din vorbă în vorbă, au ajuns să vorbească despre Eugen Ionescu care se afla la Paris şi tocmai avusese premieră cu piesa „Cântăreaţa cheală”. Nicolae Steinhardt citise piesa şi a început să le-o povestească noilor săi „colocatari”. Iar aceştia au râs în hohote ascultând cele povestite de Steinhardt, pentru că piesa absurdă a lui Ionescu era un fel de sursă de oxigen în acea puşcărie în care o istorie absurdă îi aruncase pe cei mai inteligenţi şi talentaţi oameni ai ţării. Nicolae Balotă şi-a încheiat mărturia publică despre acel episod cu următoarele cuvinte: „mai târziu am ieşit din puşcărie, am văzut la Paris toate piesele lui Ionescu, dar niciodată nu am râs la una dintre ele atât de mult ca atunci, în celulă la Jilava, când ne-a povestit Steinhardt «Cântăreaţa cheală». Iată punctul de plecare al piesei mele în care evoc atât comunismul, cât şi două forme de absurd: teatrul absurdului şi istoria absurdă…
foto: Luana Popa
