Teatrul Municipal "Matei Vișniec" Suceava

Stiri

H.A.H – mecanica inimii

H.A.H – mecanica inimii

Un articol de Irina Cerchia

https://amfiteatru.com

Jocul este singurul mijloc real ca să fim în armonie cu viața. Suntem făcuți din carne și iubire. Suntem făcuți din tăcerea copacilor, jocul umbrelor, Leonard Cohen, sex, tragedii grecești sau orgia de lumini a metropolelor. Suntem făcuți doar în raport cu celălalt. Uneori suntem îngeri decăzuți, alteori niște Jokeri malefici. Auzim în jurul nostru că se vorbește despre abuz, dar ne prefacem morți. Abuzul, indiferent de forma pe care o ia, ne aruncă la periferia iubirii sau a fericirii. Nu există iubire, ci doar clipe de iubire. Nu există fericire, ci doar clipe de fericire. Rând pe rând, oamenii, aceste ornamente grozave, se nasc iar și iar când se întâlnesc cu celălalt. Alteritatea distruge identitatea. Ne hrănim din ceea ce urâm la celălalt. Timpul s-a oprit la nașterea lui Adam, iar de atunci oamenii se repetă la nesfârșit. Niște mașinării complicate și contradictorii.

Spectacolul ,,Hidden Abuse Holdings”, în regia lui Botond Nagy, a avut premiera pe 29 noiembrie pe scena Teatrului Municipal ,,Matei Vișniec” din Suceava. Alături de Kali Ágnes, care semnează dramaturgia, o trupă de actori absolut fabuloasă și o echipă profesionistă, unde îi amintim pe Andreea Săndulescu la decor, Tímea Ágnes Benedek, costume, Claudiu Urse, sound creation și George Pop, coregrafia, Botond Nagy imaginează realitatea pornind de la problematica piesei „Nunta lui Figaro” a lui Beaumarchais, unde este disputat dreptul de prima noapte: nobilii din Evul Mediu ar fi avut dreptul de a întreține relații sexuale cu supusele lor înainte ca acestea să se căsătorească. Având ca punct de plecare dramaturgia clasică, Botond Nagy intră în culisele acestui pretext și imaginează în cele mai groase tușe realitatea crudă, o instalație ostilă, neluminată, în care abuzul și violența se strecoară subtil, pervers, împrumutând de multe ori masca ierarhiei și a superiorității care anulează orice intenție de revoltă. El arată cum, sub chipul lor dulce, devin astfel niște atribute fără de care lumea și-ar uita dansul mecanic, fără de care oamenii n-ar mai ști să-și revendice locul într-o societate deja lipsită de orice delicatețe.

Nu asistăm treptat la un declin, ci lumina se aprinde întocmai în plină decadență, într-un azi corporatist, sugrumat de cravate și clătinat pe tocuri. O mică petrecere la locul de muncă, în care toată lumea pare să guste sentimentul libertății, iluzia libertății, minciuna libertății. Dar imediat mișcările devin sacadate, dansul se leagă într-o coregrafie care uniformizează și dezintegrează unicitatea, totul transformându-se într-o masă comună de mișcări la unison. Nimeni nu iartă pe nimeni, fiindcă oamenii nu sunt buni unii cu alții. Sunetul puternic al unui glonț taie asurzitor aerul.

Avem în față o sală de birouri. Un decor rece, impersonal, care pare că nu oferă niciun amănunt de care să te atașezi, astfel încât o zi de muncă să devină ceva mai plăcută. Același dozator de apă, aceleași mese de lucru lipite, care răpesc orice urmă de intimitate și de personalitate, același sunet infernal de xerox și taste. Andreea Săndulescu imaginează cu bun gust și eleganță întocmai mediul robotizat în care oamenii se robotizează. Ca să accentueze noțiunea de ierarhie, în stânga avem o sală de ședințe, adică de meetinguri, un spațiu fabulos în superficialitatea lui verde, atât de rece și tăioasă. Costumele inspirate, ,,corecte”, semnate de Tímea Ágnes Benedek, sunt și ele reprezentative, fiindcă punctează din nou diferențele, discrepanțele, prăpastia care se cască invariabil între angajat și angajator, unul în trening, restul îmbrăcați office, niciun detaliu în plus sau în minus care să trimită o referire cum că cineva ar avea o personalitate de exprimat. Un alt contrast este susținut și de, am putea spune, o secretară cu mișcări lascive, bine cântărite în erotismul lor inatacabil.

Nimeni nu vorbește despre dezumanizare și declin. Totul e transmis prin gest. Tăcerea își câștigă statutul de personaj. Jocul luminilor se amestecă cu jocul iluziilor. Sunetul dictează fiecare stare. Personajele întârzie voit orice mișcare. Actorii își rezervă dreptul de a apăsa lung fiecare moment în parte, iar spațiul funcționează ca un univers omogen, care vine să susțină întocmai starea de așteptare. Fiecare element de decor, de comportament, de plan se alătură elementului următor, totul pare să ia formă, să capete treptat contur sub ochii noștri. Abuzul și violența se instalează, într-adevăr, în liniște, cu aceeași perfidie cu care ne prefacem și noi de obicei că o sancționăm, iar râsul Jokerilor funcționează întocmai ca un catalizator. Încă de la începutul spectacolului, totul este comunicat prin mișcare, prin atmosferă, prin lentoarea binecunoscută a celui care trece la muncă. Atât coregrafic, cât și regizoral, trecerile de la o scenă la alta se fac fluid, alunecă natural, iar tensiunea și încordarea sunt subliniate de repetitivitatea mișcărilor, de gesturile mecanice, de situațiile prinse în absurd, într-o exagerare necesară.

Urmează trei cazuri de abuz, regizorul Botond Nagy alegând doar să sugereze, să schițeze desfășurarea lor în contextul deja creat atât de puternic. Suntem lăsați să gândim și să simțim prin prisma energiei actorilor ce presupune abuzul la locul de muncă, abuzul de putere sau abuzul emoțional. Ingenios creat este momentul din lateralul scenei, unde la un birou secund se află un fel de tocător, care mărunțește vina, o anulează, iar viața își continuă mersul firesc în aceleași condiții rușinoase de sub preș. Iar cele trei ,,abuzuri” sunt doar suprafața a ceea ce înseamnă agresiune, inegalitate, injustiție, abatere. Un personaj-cheie, absolut oportun subiectului abordat, este femeie de serviciu transgender, în primul rând că noțiunea de bărbat de serviciu nu există. Deși nu se negociază fățiș termenii corectitudinii politice, subiectul se instalează în mintea spectatorului deloc agresiv, ci ca un fapt real, care nu se poate nici ascunde, nici neglija. În schimb, planurile se răstoarnă și intrăm pe un alt culoar: religia, fiindcă la judecata omului despre propriul sine ia parte și Dumnezeu. Iisus este răstignit, este în apropierea noastră, deci ne putem ascunde de responsabilitatea acțiunilor noastre. Faptul că sărutăm moaștele atât de arzător nu ne face nici mai credincioși, nici mai puțin păcătoși.

Treptat, alunecăm în epoca consumerismului, unde suntem sancționați că transformăm totul în clișeu, cumpărăm și consumăm noțiunea de Dumnezeu, de religie, de nebunie apărată cu armele psihologiei, deși spectacolul este construit întocmai pe acești stâlpi, pe muzica lui Joker și pe crucea lui Iisus. Dar omul modern invocat nu poate exista în acest decor al realității fără verb. Desfășurat într-o serie de monologuri, textul lui Kali Ágnes strălucește prin poezia atât de puternică, plină de substanță, care coboară în materie și umple fiecare spațiu gol. Forța cuvântului cadențează, nuanțează și impune spectacolului un ritm extrem de stabil și direct. Rolurile se răstoarnă, agresorii devin agresați, din subsolul sufletului ies întâmplările nefericite ale copilăriei, iar pe acestea chiar nu le putem îngropa în altă parte: ,,Tata mi-a spus că sunt ultima corcitură de câine și eu am început să latru.” Iar câinele, când a crescut mare, a început să muște. Acesta e cursul firesc al lucrurilor.

Și nimic din toate astea nu ar fi fost posibile fără energia unor actori atât de tonici, de profunzi, de stăpâni pe mișcările lor. Dezumanizarea, robotizarea sunt semnalate prin lipsa efectivă a unui nume, iar ei reușesc să interpreteze totul ca pe un tot. Funcționează într-o structură în care fiecare devine factorul de echilibrul al celuilalt. Reacțiile, gesturile, replicile sunt asumate fără echivoc, nu se simte nicio ezitare în jocul lor atât de fin cântărit. Cosmin Panaite măsoară prin pașii lui tensiunea, Delu Lucaci învie lupta pentru eliberare, Cătălin Ștefan Mândru recâștigă umorul, Horia Butnaru mângâie scena cu aripile lui de înger, iar Clara Popadiuc, draga de Clara, închide spectacolul cu Soothsayer, o interpretare plină de emoție, reușind să facă atât de dureroasă demolarea scenei. Corporația s-a închis.

În ,,Hidden Abuse Holdings”, această instalație tehno-poetică, Botond Nagy reușește să pună în valoare fiecare element, fiecare amănunt care contribuie la chipul schimonosit al realității, acest mecanism dezacordat căruia nu-i iartă nimic. Fără să explice în mod deliberat noțiunea de abuz și locurile stranii unde el se ascunde, Botond Nagy nu intră sub pălăria cuvântului, ci funcționează regizoral în tandem cu forța acestuia, oferind un spectacol complet, solid, care reușește să se instaleze prin senzație, emoție, aceste scântei mult prea efemere, dar pe care reușește atât de expresiv să le capteze, să le impună, să le esențializeze. ,,Hidden Abuse Holdings” este o suită de imagini, de flash-uri care luminează întocmai natura umană pe cât de fragilă, pe atât de crudă, un spectacol complex, care se decantează și se arată în timp, chiar și după ce cade cortina.

Teatrul „Matei Vișniec” Suceava

„H.A.H. – Hidden Abuse Holdings”

Regie: Botond Nagy

Un concept de Botond Nagy după Beaumarchais

Dramaturgie: Kali Ágnes

Cu: Bogdan Amurăriței, Răzvan Bănuț, Horia Andrei Butnaru, Cristina Florea, Diana Lazăr, Delu Lucaci, Alexandru Marin, Cătălin Ștefan Mîndru, Cosmin Panaite, Clara Popadiuc, Diana Marin (figurant), câinele Akilah de Badea Gheo

foto credit: Dan Șușa


Teatrul Matei Vișniec Suceava

Teatrul Matei Vișniec Suceava