Teatrul Municipal "Matei Vișniec" Suceava

  • Acasă
  • Stiri
  • „curând aici va fi pustiu” (2) by Luana Popa

Stiri

„curând aici va fi pustiu” (2) by Luana Popa

„curând aici va fi pustiu” (2) by Luana Popa

https://luanapopa.wordpress.com

Cea mai nouă producţie a Teatrului Municipal Matei Vişniec este un spectacol emoţionant prin poveste, mesaj şi interpretare. Este un spectacol de „teatru documentar, documentaro-ficţional” în care se împletesc momente sfâşietoare cu momente de comic de situaţie, de personaj, de limbaj. Daniel Chirilă, omul din spatele regiei şi a textului a recreat o lume pe care o cunoaştem atât de bine, fără a-i scăpa nici un detaliu şi în acelaşi timp fără a accentua inutil evidenţele.

Povestea se desfăşoară cursiv, personajele sunt bine conturate uşor de recunoscut şi înţeles. „curând aici va fi pustiu” este un spectacol cu un concept simplu, cinstit, care nu abuzează de metafore şi coduri, dar în acelaşi timp complex, poetic şi cu o încărcătură emoţională de care nu te scuturi cu uşurinţă.

Povestea Agatei (Clara Popadiuc), fetiţa de 14 ani care este pusă în faţa faptului împlinit, în faţa deciziei de neclintit a mamei este povestea prea multor copii din România. Mama (Delu Lucaci) pleacă la muncă în U.E. pentru a le fi lor (fetei, bunicului şi proaspătului soţ) mai bine. Agata nu are un cuvânt de spus, decizia îi este impusă şi devine cu atât mai greu de înţeles şi de acceptat. Nici bunicul (Alexandru Marin) nu este implicat în luarea deciziei şi suferă. Bătrân şi bolnav, el se mulţumeşte cu ce are numai să nu-i plece fata departe.

Spectacolul urmăreşte cu atenţie transformările emoţionale ale Agatei, dar şi a relaţiilor dintre personaje, fiecare relaţie în parte fiind un univers de trăiri, de sentimente.

Clara Popadiuc conduce personajul prin propria lui viaţă cu o delicateţe ce-i dă o curgere firească, îl face credibil, dureros de real. Agata şi tot universul ei se deschide în faţa spectatorului şi spaimele, fricile, furia, pietrificarea şi în final resemnarea ei capătă contur, devin palpabile şi cutremură.

Agata îl recunoaşte pe R (Bogdan Amurăriţei) ca fiind singurul prieten necondinţionat, singurul care o înţelege şi pe care îl simte aproape.

Delu Lucaci conturează remarcabil personajul mamei, cu blocajele ei, cu frica ei, cu hotărârea şi nesiguranţa ei. Mama se aruncă în gol, într-o lume plină de necunoscut. Determinarea ei nu vine dintr-o siguranţă că va fi mai bine, nu ştie dacă va fi mai bine, nu reuşeşte să se convingă pe ea că va fi mai bine, cu atât mai puţin pe ceilalţi, dar speră, „trage năgejde” că va fi mai bine. Mama devine sub ochii spectatorilor definiţia pe care i-o dă Agata: „mama a fost, apoi n-a mai fost, apoi s-a transformat în pachet. Iubirea este un pachet (…)”. Personajul mamei se conturează şi în relaţie cu personajul Necunoscutei (Cristina Florea), o altă mamă cu acelaşi destin. Relaţia pe care o construiesc cele două mame de departe creează o altă lume, o lume plină de dureri, de doruri, o lume pe care pare că doar ele o înţeleg până la capăt, o lume care se construişte şi prin dialogurile versificate – un fel de comunicare cifrată între două inimi cu aceleaşi bătăi, care-şi înţeleg una alteia suferinţele, îşi sunt una alteia sprijin şi chiar mai mult. Par că devin simbolul universal al mamei care se sacrifică şi promisiune de alinare a copiilor rămaşi acasă, în cazul în care una nu se va mai întoarce.

Tatăl vitreg, Marcel (Cătălin Ştefan Mîndru) este bărbatul rămas acasă, el trebuie să fie stâlpul fără de care totul se va prăbuşi de la temelie. Eforturile sale rămân fără ecou şi suferinţele sale sunt în planul doi. Eroul fără statuie şi fără recunoaştere leagă totuşi la un loc pe cei rămaşi. Cătălin Ştefan Mîndru realizează un personaj perfect creionat, fără a avea prea multă susţinere la nivel de text. Replicile lui sunt scurte, mici accente care detensionează situaţii dificile. Marcel este un personaj pe care nu poţi să nu-l iubeşti, cu care nu poţi să nu empatizezi, pare moale, pare un copil rătăcit la rândul lui, dar până la urmă este stâlpul care ţine casa.

Bunicul (Alexandru Marin) este bătrân, bolnav, dar este totuşi cel mai viu personaj din spectacol. El trăieşte totul cu intensitate. Fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare şotie, fiecare grimasă spune o poveste. Bunicul nu-şi reprimă trăirile, el îşi strigă durerea, râde ca un copil, pare a fi păstrătorul amintirilor, al tradiţiilor, dar mai ales al emoţiilor autentice. Bunicul este un fel de carte vie în care viaţa scrijeleşte momente. Alexandru Marin şi personajul lui ajunge la public trecând peste orice fel de barieră imaginară sau nu, suferinţele şi micile lui bucurii sunt şi ale tale, fără să te poţi apăra. Bunicul Agatei vorbeşte, glumeşte, plânge şi suferă direct în sufletul tău.

El profesor (Cosmin Panaite) este un alt personaj foarte bine gândit şi foarte bine realizat. Profesorul, om respectat, care ştie, are cultură, care nu face nimic, dar trăieşte cu detaşare, alături de familie, bucuriile şi dramele acesteia. Profesorul beţiv al lui Cosmin Panaite este cuceritor, nu plictiseşte, amuză şi dă nota de comic şi abis necesară spectacolului. Dialogurile în care participă El profesor au farmecul conversaţiilor care frizează absurdul, conversaţii pline de autenticitate pentru toţi cei care au avut măcar un contact cu lumea satului. E inofensiv, binevoitor, chiar dacă pe alocuri pare că vrea să inflameze situaţiile. Intenţiile sale nu sunt răuvoitoare ci, dimpotrivă, încearcă să echilibreze o balanţă universală.

Preotul satului, Apostol (Răzvan Bănuţ) este un alt personaj constant al acestei lumi a satului, prin prezenţa sa oricând şi oriunde. Părintele Apostol este şi el un personaj care ajută la reglarea echilibrului dintre dramatic şi comic. E şarmant, e amuzant, e plin de înţelepciuni populare, se ţine la o distanţă respectabilă, îşi împarte sfaturile cu detaşare, cu minim de implicare. Nu poţi să nu te laşi furat de maniera în care Răzvan Bănuţ îi dă viaţă.

Jurnalista (Diana Lazăr) este personajul care leagă povestea Agatei, care o aşază într-un context social, economic şi politic. Este o voce raţională care aruncă cu cifre, cu legi, ale cărei intervenţii marchează începutul şi finalul fiecărui act.

Capital, domnul C (Horia Andrei Butnaru) cum îi spun ceilalţi este cel mai alunecos dintre personaje. Dacă celelalte personaje sunt perfect ancorate într-o realitate imediată, dl C se zbate undeva între concept şi realitate, este mai mult un principiu care pe alocuri se încarnează în pielea unui personaj. Dl C pare a fi vocea societăţii la un anumit moment istoric, vocea care are toate argumentele, care ştie toate cuvintele mari, scoate din cărţi şi din rapoarte oficiale cuvinte care sperie, dar care au cu atât mai multă greutate. Dl C ştie să identifice nevoile, ştie să le dea glas, ştie să se descurce şi ştie să obţină ce vrea.

Domnul C şi Jurnalista sunt două faţete ale unui discurs şi ajung să se confrunte ca într-o dezbatere. Ca personaje ei sunt poziţionaţi în afara acestei lumi, în afara poveştii Agatei. Ei urmăresc şi interacţiunea este minimă, dar eficientă.

Peste toată această poveste şi peste toată desfăşurarea ei tronează un alt personaj – un demon – o mască populară tradiţională, animat pe rând de Cosmin Panaite, Horia Andrei Butnaru şi Andrei Ionuţ Hostiuc. Un personaj care nu inspiră frică, care are chiar momente de tandreţe, care cântă la caval. E un demon al fiecaruia şi al tuturor. Trăieşte în fiecare şi fiecare s-a învăţat cu el, şi el cu ei. Pare că îi şi protejează. Frica de plecări, frica de singurătate, frica de ceea ce poţi vedea în oglindă. Masca nu vorbeşte, demonul cântă, sunete încărcate de durere îi însoţesc apariţiile şi punctează replicile celorlalte personaje.

Scenografia semnată de Andreea Diana Nistor este pe cât de statică pe atât de grăitoare. Griurile sunt accentuate de elemente pline de culoare şi însemnătate – de la borcanele cu gogoşari şi gogonele, până la ţoalele de cordele şi cele câteva flori rătăcite în decor. Şi natura este gri – un nuc bătrân care pare mai viu în amintirea bunicului decât în realitate şi o cioară pe un stâlp de iluminat. Surprinde perfect o stare de spirit şi o stare de fapt. O încremenire într-un timp ireal îngrădit de un timp psihologic. Există o imobilitate de netăgăduit care leagă scenele, povestea şi în toată această imobilitate – un detaliu extrem de semnificativ. Masa si scaunele. Masa şi scaunele sunt cele mai mobile elemente din gopodăria omului tradiţional. Daca vremea e bună, dacă ai oaspeţi, dacă e sărbătoare, masa şi scaunele vor fi scoase afară în curte. Sunt obiecte care marchează o mişcare continuă, un paradox al mişcării în nemişcare.

Toată echipa de producţie de la autor şi regizor, la actori, la echipa tehnică şi-au dat concursul pentru a realiza un spectacol cât o bucăţică de istorie. O istorie a emoţiilor, o analiză şi un studiu al trăirilor şi al consecinţelor emoţionale.

„curând aici va fi pustiu” este un spectacol emoţionant, un exerciţiu de empatie şi intelegere, dar şi o demonstraţie de talent.

Echipa de producţie a spectacolului este următoarea: regia artistică: Daniel Chirilă, autor: Daniel Chirilă, scenografie: Andreea-Diana Nistor, instalație video: Andrei Cozlac / Andrei Botnaru, light design: Cristian Niculescu, univers sonor: Ovidiu Cosovanu, documentare: Ruxandra Pătrașcu Maian, afiș: Tiberiu Enache.

Distribuția: Clara Popadiuc, Delu Lucaci, Cristina Florea, Diana Lazăr, Cătălin Ștefan Mîndru, Alexandru Marin, Bogdan Amurăriței, Cosmin Panaite, Răzvan Bănuț, Horia Butnaru.


Teatrul Matei Vișniec Suceava

Teatrul Matei Vișniec Suceava