News

Insertul Cultural Nr. 25

https://www.unconceptluna.ro/insert-cultural-nr-25/

Tartuffe - un om și gata

Sau

Doamna Pernelle sunt eu

De la înălţimea snobismului meu intelectual, nu am putut să nu folosesc această oportunitate pentru a-mi etala erudiţia şi a privi cu condescendenţă în jur. Mi-e foarte clar că sunt una dintre acele (puţine) persoane alese care înţelege toate subtilităţile unui text, ale unui spectacol, ale vieţii în întreaga ei complexitate, căreia adevărul absolut nu-i scapă printre degete şi care în generozitatea-mi proverbială nu pot să nu-mi asum rolul prometeic de a vă lumina cu focul cunoaşterii.

Ca să vă astâmpăr neliniştile şi curiozităţile am citit „Tartuffe sau Impostorul” lui Molière şi am văzut „Impostorul” lui Mădălin Hîncu. De două ori.

Când e vorba de ecranizări, experienţa mi-a demonstrat că prefer întodeauna să citesc cartea înainte de a vedea filmul. Pentru că sunt extrem de rare cazurile când filmul e mai bun decât cartea. Pentru că nu vreau să-mi contaminez experienţa cu viziunea regizorală şi interpretarea actoricească. Când e vorba de teatru am avut întotdeauna dilema dacă să ştii textul te ajută sau te încurcă în a simţi, înţelege, iubi spectacolul. Măcar la nivel teoretic, spectacolul ar trebui să fie funcţional, inteligibil şi să-ţi ofere ceva indiferent dacă ai sau nu informaţii de bază cu privire la text, poveste. Şi, până acum, să ştiu textul nu m-a încurcat niciodată. Dimpotrivă, am avut satisfacţia unei alte perspective, a unor accente care te pot conduce pe piste nebănuite ale textului. Iar atunci când prima întâlnire a fost cu spectacolul (mi se întâmplă chiar şi mie), descoperirea textului n-a fost niciodată golită de vraja lecturii. Iată că „Impostorul” – spectacolul, m-a făcut să mă întreb dacă experienţa ar fi fost diferită dacă n-aş fi ştiut ce scrie în carte.

Dacă ar trebui să rezum spectacolul la o sintagmă, m-aş folosi fără ezitare de însăşi sloganul lui Tartuffe cel adaptat vremurilor „Tartuffe – un om şi gata”. Mă explic.

Tartuffe e un om de succes, exact aşa cum înţelegem succesul azi. E influencer – are emisiune, a scris o carte, ştie să se vândă bine, ştie cum să pună lucrurile în context şi să le folosească în folosul său. Un băiat deştept adaptat vremurilor. Ce i se poate reproşa? N-avem noi această vorbă plină de miez: „Nu-i prost cine cere, e prost cine dă.”? Avem. Îl recunoaştem ca personaj în viaţa noastră cea de toate zilele? Îl recunoaştem. Avem satisfacţia că am înţeles ce-a vrut să spună autorul? Avem. Acum rămâne să stabilim cine e autorul şi în ce context îşi plasează personajul. Dacă ne întoarcem la Molière, Tartuffe e personajul negativ, mai ales prin contrast cu restul personajelor şi nu doar prin lipsa de morală a acţiunilor sale, care rămâne a fi judecată de bunul simţ al spectatorului/cititorului. Îşi găseşte victima, o seduce, intră în sânul familiei şi îşi pune planul în acţiune. Avem un context clar. Prin opoziţie cu oamenii de bună credinţă, Tartuffe este impostorul, cel care înşeală, care profită, cel rău, cel de condamnat. Dacă revenim în 2023, pe scena teatrului din Suceava, contextul e altul, oamenii de bună credinţă au suferit nişte mutaţii, nu mai sunt substanţa de contrast care relevă răul. Dimpotrivă. Sunt făcuţi din acelaşi material, au aceeaşi structură, ba poate chiar una mai viciată,dacă e să considerăm faptul că răul care te loveşte din exterior are o intensitate mai mică la nivel psihologic decât răul care te loveşte din interior. Dacă încearcă să te înşele un străin doare mai puţin decât dacă încearcă să facă asta propria familie. Să zicem că avem o nouă perspectivă. Cu timpul, n-am evoluat ca natură umană, ci doar ne-am uniformizat,

ne-am contaminat cu tarele celuilalt şi acum doar concurăm în cursa înşelăciunilor. Şi atunci? Care e miza spectacolului? Oglinda societăţii de azi? Suntem cu toţii un clişeu sau, cei mai norocoşi, o adunătură de clişee? Şi atunci textul lui Molière e doar un pretext? Personajele la fel? O pană de idei în a le reboteza conform vremurilor?

Premisa declarată, conform căreia indiferent cât de buni ne credem, pentru a ne atinge scopul recurgem la impostură, nu-şi pierde rostul când personajele n-au din start nici o fibră de moralitate, în cel mai larg şi vag sens al cuvântului? Doamna Pernelle, mama lui Orgon, portretizează o stare de fapt: familia este înghiţită de viciu şi rele apucături. Consumul de droguri nu este cool, aluziile sexuale între membrii familiei nici atât. Doamna Pernelle nu mai e o bătrână habotnică, ci vocea raţiunii. Între cele două rele – decăderea familiei şi impostura lui Tartuffe, cea din urmă pare mai inocentă şi mai puţin nocivă. Fără contrast se pierde sensul. Personajele devin caricaturi ale propriilor caricaturi prin golirea de sens, substanţă şi logică. Transformarea personajelor prin simpla schimbare de gen nu face decât să producă confuzie. Nu aduce noi valenţe simbolice textului, acţiunii, ci doar le elimină pe cele preexistente. Personajele nu intră în scenă pentru a-şi trăi/povesti rolul în situaţia dată, ci pentru a se etala prin gesturi şi mişcări exagerate care frizează grotescul.

Dorine e un valet gay, iar prezenţa lui în casă nu poate fi justificată decât prin faptul că e un bun partener de petreceri. Dar de ce acceptă Orgon să-l ţină angajat? E un mister. Elmire asistă şi participă la o petrecere cu alcool şi droguri – o fi o nouă abordare în parenting. Damis se droghează, dar măcar e sportiv, se antrenează cu Dorine de la care primeşte cu generozitate lovituri pe care nu le poate para, dar ce frumos rosteşte el în versuri. Pare natural ca el să fie pe toată durata spectacolului mai mult dezbrăcat, e mândru de fizicul său atletic. Ce? Voi după ce mergeţi la sală nu vă etalaţi muşchii tuturor oamenilor care vă ies în cale? Ca să nu mai spun că e cu siguranţă un tip spiritual, adică conectat la spiritul naturii. Vă spun şi cum am descoperit asta. După ce e dat afară din casă, dezmoştenit şi blestemat de taică-su, când familia e lovită de răul de Tartuffe, el apare de nicăieri (consistent cu propriul personaj – strică filmarea prin care Orgon şi Elmire ajutaţi de Clèante par a cere dreptate, cum altfel, pe reţelele de socializare, dar asta e o altă discuţie) îmbrăcat şi totuşi desculţ. Am putea crede că a trăit pe străzi şi bietul de el şi-a pierdut încălţările în vreo încăierare sau i s-au furat când dormea la voia întâmplării, dar roşul impecabil al hanoracului ne împiedică să credem asta. Tot ce ne rămâne este nevoia lui spirituală de a fi cu picioarele pe pământ, de a fi conectat cu universul.

Mătuşa Clèante este o femeie puternică, citită, cu doctorate, deasemeni spirituală – conectată cu propria persoană şi cu nevoile ei, pentru că, nu-i aşa, cu toţii, când ne trezim mahmuri facem o scurtă şedinţă de stretching, de yoga, pentru eliminarea energiilor negative şi curăţarea aurei după o experienţă oedipiană. Biata Valére pare că se luptă între condiţia de personaj imaginar creat de nevoia Marianei de a fi iubită şi condiţia de personaj real în contextul acestui spectacol. Pare că trăieşte într-un scenariu în care din când în când ar avea un drept la replică dar i se ia pe nesimţite. Vi s-a întâmplat să spălaţi vasele sau să daţi cu aspiratorul şi dintr-o dată să vă certaţi în capul vostru cu cineva? Persoană reală, nu zic nu, doar că nefericita, în proiecţia din capul vostru, nu mai apucă să vă şi răspundă.

Cam aşa există şi Valére în acest spectacol. Şi poate ar fi interesant un astfel de personaj, dacă lui Mariane i-ar reveni rolul de plăsmuitoare a acestei idei. Dar asta e doar una dintre născocirile minţii mele care a încercat să dea un sens celor ce se desfăşurau pe scenă.

Orgon este o apariţie. Cu pălărie şi cizme de cowboy, antreprenor de succes, cu brand (Orgon Publishing, Orgon Travel, Orgon Sports şi or mai fi câteva care au scăpat privirii mele agere), calcă apăsat şi cu încredere. Vine cu flori la nevastă, îşi îmbrăţişează copiii, nu-şi ascunde neplăcerea la vederea cumnatei şi o ignoră cu desăvârşire pe Valére. Se transformă apoi. În ceva… Pare un caz clinic de dedublare de personalitate sau de personalitate posedată de ceva. Face nişte ritualuri (înţelegem că sunt cele impuse de religia tartuffiană), doar că pare că le ia în derâdere şi nu că ar crede în ele, amuzându-se de dezesperarea celor din jur. Dar asta e, nu avem destule date privitoare la comportamentul persoanelor posedate aşa că orice e valabil şi poate funcţiona ca explicaţie pentru toate aceste mutaţii incredibile ale personalităţii sale. Oricum, e interesant că până la urmă rămânem cu realitatea că Orgon e cel ce va câştiga bani de pe urma lui Tartuffe (din vânzarea cărţii lui Tartuffe, a tricourilor etc) când planul acestuia eşuează.

Tartuffe este sigurul personaj care are o coerenţă în construcţie şi interpretare, adâncind şi mai mult prăpastia dintre personaje, deturnând sensul şi modul în care ne raportăm la personaje şi la povestea lor.

Aş putea continua jocul cu cine, ce şi mai ales de ce este în acest spectacol, dar nu ar fi decât un exerciţiu al propriei imaginaţii, fără un suport real în ceea ce se întâmplă pe scenă. Personaje etichetă schiţate superficial şi aduse artificial în contemporan, lipsa relaţiilor scenice care să dea consistenţă şi sens, repetarea unor glume până dispare orice urmă de umor, stridenţa, folosirea unor simboluri în mod haotic şi lipsit de scop contribuie la atmosfera plată şi confuză a spectacolului.

Mi-aş fi dorit ca întrebările cu care să plec după „Impostorul” să fie de altă natură şi nu unele strict legate de forma pe care a luat-o spectacolul, să nu încerc să fac ordine într-un haos al cărui singur scop pare a fi divertismentul facil şi derizoriu.

Mă întorc la Molière.

Luana Popa


Matei Vişniec Theatre

Matei Vişniec Theatre