Municipal Theatre "Matei Vișniec" Suceava

  • Home
  • Events
  • Zece neîmpliniri ale teatrului românesc

Events

Zece neîmpliniri ale teatrului românesc

Orice sărbătorire este, sau ar trebui să fie, și un prilej de meditație asupra a ceea ce se sărbătorește. Altfel, celebrarea rămîne la un nivel formal și lipsit de consistență. Ce înseamnă o sută de ani de teatru românesc? O sumă de împliniri și neîmpliniri, o suită de satisfacții și insatisfacții, un cortegiu întreg de figuri a căror succesiune în timp poate descrie, mulțumitor, o istorie. În cele ce urmează, încercăm să ne plasăm în capătul de aici și acum al acestei istorii, într‑un azi neliniștitor ce se cere pus în discuție. Ce am devenit noi, cei ce aplaudăm centenarul teatral? Ce ne lipsește, care ne sînt incompletitudinile? Lăsăm pe seama altora reverențele adînci, asumîndu-ne dis­confortul discursului despre neîmplinire.

  1. Statutul teatrului și al artistului în societate

În spațiul românesc, teatrul a devenit prea mult o formă de distracție și prea puțin artă. Teatrul și-a pierdut, treptat, latura se­rioasă, gravă. Actorul a încetat să fie un „sfînt“, transformîndu-se, nepermis de mult, într-o „curtezană“, distincție teoretizată de Grotowski într-o perioadă în care încă mai puteai vorbi despre sacralitatea artei fără să stîrnești zîmbete ironice.

Societatea românească este ea însăși teatrală. E o teatralitate de fiecare zi, specifică nouă și datînd, probabil, din perioada feluritelor dominații istorice. De acolo ne-a rămas tendința de a disimula, de a da ceva drept altceva, de a ficționaliza și mitologiza gratuit. La fel, apetența noastră pentru spectacol este o certitudine, prin spectacol înțelegînd aici etalarea publică a unor stări, sentimente, atitudini extreme. Loviturile de teatru din societatea românească, redate seară de seară de talk-show-uri tot mai exhibate, cu accentul pe show, nu pe talk, dublează, într-un mod hidos, actul teatral propriu-zis. De ce să mergi la o instituție numită teatru dacă totul în jurul tău este teatru? Ce ai putea găsi suplimentar acolo?

Teatrul românesc s-ar putea salva toc­mai prin diferență, definindu-se exact în contrapunctul societății. Din păcate, el înțelege să rezolve problema devenind un dublu fidel al societății, o replică a ei. E un teatru din care drama și tragicul se retrag, lăsînd locul unei infinite comedii, adeseori de joasă respirație estetică. „Lumea vine la teatru să rîdă“, iată genul de axiomă ce falimentează arta teatrului.

Meseria de actor stîrnește, în spațiul românesc, un amestec de reacții. A fi actor aproape că nu mai e considerat o meserie propriu-zisă. Actoria nu mai e ceva palpabil, consistent, vocațional, ci mai degrabă ceva conjunctural, un job între alte joburi. În mare parte, societatea românească priveș­te cu suspiciune genul acesta de activitate necuantificabilă în ceva concret și util în mod imediat.

Majorările salariale din anul 2017, neo­biș­nuit de mari (în unele cazuri, 50%), sînt departe de a face din categoria actorilor una respectată social. Mai degrabă, aceste majorări transformă categoria actorilor angajați „la stat“ într-un fel de sectă privită cu stări ambigue de actorii din așa-numita zonă independentă.

  1. Un eșec: teatrul independent

Într-o Românie sufocată de povara centralismului, reminiscență din comunism păstrată intactă pînă în ziua de azi, orice se face în afara binecuvîntării Statului comportă o serie de riscuri, cele mai multe dintre ele fatale. Inițiativa privată în domeniul teatrului ajunge, cu o regularitate exasperantă, la mila finanțărilor publice. Un buget limitat devine, an de an, obiect de dispută pentru creatori care, la sesiunea viitoare de finanțare, descurajați, probabil nu vor mai participa.

Mediul de afaceri din România nu susține actul teatral independent. Nu are nici un interes să o facă. De mai bine de un deceniu se discută despre necesitatea unei legi a sponsorizării care să stimuleze, prin scutire de impozite și alte măsuri, investiția de fonduri private în cultură. Nimeni, însă, nu face nimic pentru ca această lege să capete concretețe.

În condițiile în care teatrul independent are tot atîta consistență precum fantoma regelui Hamlet, este evident că nu există o alternativă la teatrul de stat și la ofertele acestuia.

  1. Conformismul teatrelor de stat

Una dintre problemele majore ale teatrului românesc de azi ține de conformismul teatrelor de stat. Tonul blazării îl dau Teatrele Naționale, mutanți instituționali care contrazic flagrant statutul de artă vie a teatrului. Cu mici excepții, marile producții ale Naționalelor românești oferă exponate de muzeu, conservînd infertil practici și atitudini teatrale ce se cer depășite. Teatrele locale și județene sînt replici în miniatură ale Naționalelor. Limitate de buget, dar și de viziunile estetice ale ordonatorilor de credite, cu manageri instalați adeseori pe criterii politice sau, oricum, de altă natură decît cele valorice, astfel de instituții aplică aceleași și aceleași rețete repertoriale, avînd ca unică miză satisfacțiile facile ale publicului și, eventual, întreținerea unui sistem cooperativist național din care unii au de cîștigat, iar teatrul în sine – de pierdut.

  1. Sistemul cooperativist teatral românesc

Sistemul cooperativist românesc este una dintre practicile dezvoltate încă din anii 1990 și întreținute cu entuziasm profitabil pînă astăzi. E un sistem pus la punct prioritar de manageri și regizori, bazat pe schimbul de onorarii. Managerul-regizor din teatrul X îl invită să monteze în teatrul său pe managerul-regizor din teatrul Y, care, la rîndul lui, îl va invita pe cel din teatrul X să monteze în teatrul Y. Actul artistic ia forma unui business, interesul economic individual devenind dominant în raport cu interesele estetice.

  1. Absența experimentului

Teatrul românesc este unul din care experimentul a dispărut aproape cu desă­vîr­șire, lăsat fiind în grija școlilor de teatru. Aproape nici un artist serios nu mai are timp de asemenea fleacuri. Comportamentul acesta acreditează ideea că s-a ajuns într‑un punct în care arta teatrului este pe deplin cunoscută și că nu mai este nimic de cercetat. Consecințele unei astfel de atitudini sînt evidente: blocajul și reverențele către un trecut considerat de neegalat. Aplicarea de rețete străvechi este convenabilă, confortabilă și lipsită de riscuri majore. În România, „teatrul laborator“ devine o sintagmă lipsită de sens. Efectul de statuie, în schimb, este copleșitor.

  1. Dispariția marilor creatori

România teatrală suferă la ora aceasta de un vid al autorităților creatoare. În opinia mea, în ultimul sfert de veac, cu excepția lui Radu Afrim, cultura română nu a produs nici un regizor suficient de puternic încît să modifice radical discursul teatral românesc. Tinerii regizori au, acum, ceva meteoric: apar, strălucesc o stagiune sau două, după care dispar în cvasianonimat. Marile noastre speranțe nouăzeciste, la a căror glorie deplină ar fi trebuit să asistăm azi, rămîn simple decoruri în peisaj, fără a-l modifica în vreun fel. Școala românească nu mai produce creatori capabili să-și depășească mediul de formare. Situații precum cele ale lui Liviu Ciulei, Lucian Pintilie sau Andrei Șerban, pe care orice teatru din lume și i-ar fi dorit cîndva, sînt astăzi utopice. Absența regizorului cu personalitate are ca principal efect dispariția spectacolului-provocare, genul acela de spectacol capabil să creeze dezbateri și să repună în discuție însăși condiția teatrului, a artei în general. Singurul spectacol eveniment al ultimului deceniu este Faustul lui Silviu Purcărete, copleșitor prin monumentalitate și mai puțin prin vreun fond exploziv de idei.

În cazul actorilor, situația este cumva diferită. Un fenomen inflaționist – în fiecare an, România produce sute de actori – obturează posibilele lumini. Descurajați, umiliți social și profesional, tineri actori cu talent ieșit din comun se autodizolvă prin pasivitate. Tot mai îndepărtate, tot mai abstractizate, marile figuri ale teatrului românesc își pierd funcția de model. Muzeificarea și mitizarea exclud influențele reale, productive.

  1. O fantomă: critica de teatru

Starea criticii de teatru din România prezentului este jalnică. Critica de teatru a devenit un hobby pentru oameni care, frecvent, trăiesc din cu totul altceva decît din teatru. Departe de a mai fi o profesie, actul critic se consumă prin festivaluri ori pe la premiere, iar comunicarea se rezumă la convenționale și sterile „ce mai faci“.

În mare parte, a face critică de teatru înseamnă azi a scrie despre spectacole. Din afara spectacolului, căci invitarea criticului la repetiții sau integrarea lui în procesul de creație nu reprezintă practici curente în teatrul românesc. În raport cu spectacolul, criticul continuă să se comporte ca unul ce rezolvă un puzzle, marea sa preocupare fiind răspunsul la întrebarea: ce a vrut să ne transmită regizorul?

Uneori, criticii sînt invitați să facă parte din diferite jurii, gest mai degrabă complezent decît relevant pentru prețuirea pro­priu‑zisă a criticului. Actul critic nu influen­țează cu nimic teatrul românesc, nu îl definește și nu creează direcții. În rîndul creatorilor de teatru, imaginea dominantă a criticului este aceea a unui parazit tolerat de dragul etichetei sau al unor vremuri în care „personajul“ acesta chiar conta.

  1. Unde ne este dramaturgia?

Spre deosebire de teatrul german, de pildă, unde noile direcții ale teatrului au fost dictate de ceea ce s-a numit „noua dramaturgie“, în spațiul teatral românesc definirea dramaturgului încă se face după canoanele clasice: un ins care vine din zonă literară și care, după ce predă textul, se duce în treburile lui, nemaiavînd nici o responsabilitate. Eventual, la premieră, va fi invitat, la aplauze, pe scenă.

Inevitabil, atunci cînd spui „dramaturgie românească“ încă te referi la dramaturgia clasică (Caragiale, Alecsandri, Kirițescu, Zamfirescu, Sebastian și alte nume pe care, obligatoriu, le regăsești în programele școlare sau, oricum, arondate filologiei). În sfera dramaturgiei contemporane, sînt foarte rare textele care rezistă la mai mult de o punere în scenă. Se profilează o dramaturgie de unică întrebuințare, efemeră și incapabilă să lase urme sau să dicteze radicale rearanjări ale regiei românești. Gianina Cărbunariu, Alina Nelega, Elise Wilk, Lia Bugnar, Bogdan Georgescu, apoi cei cîțiva dramaturgi ce se manifestă în preajma Fabricii de Pensule de la Cluj acționează independent unul de celălalt, într-un fel de insularitate descurajantă.

Din cînd în cînd, regizorii români de prim-plan exersează scenarii originale: Mihai Măniuțiu, Radu Afrim, Alexandru Dabija și alții. Nu o fac, însă, programatic, ci mai curînd în baza unor inspirații sau necesități de moment.

Premiul UNITER pentru Cea mai bună piesă a anului nu a lansat/confirmat, după știința mea, nici un dramaturg de calibru. E greu de crezut că Teatrul Dramaturgilor Români, recent înființat, finanțat din bani publici, va reuși să repare în vreun fel deficitul de dramaturgie veritabilă.

  1. Absența originalității în raport cu teatrul european

În domeniul teatrului, ne-am comportat și ne comportăm asemenea unei culturi mici. Îmi este imposibil să identific note specifice, originale, ale teatrului românesc. Spectacolul românesc a fost și este o oglindire cvasimimetică a tendințelor și direcțiilor din teatrul european. De cele mai multe ori, există și un decalaj temporal, care ne plasează în rîndurile „întîrziaților“ sau ale „ultimilor sosiți“: în anii 1990, descopeream cu uluire nuditatea scenică, în timp ce estetica aceasta era deja uzată în Europa; la începutul anilor 2000, porno-limbajul invada scenele românești, subiect de mult închis în alte spații teatrale; în prezent, asistăm la chinuita aliniere tehnologică, adeseori cu rezultate ridicole și demne de trecut sub tăcere. Și lista de exemple ar putea continua.

  1. Dispariția reflexului de a formula întrebări fundamentale despre teatru

După o lungă perioadă în care teatrul a fost asociat cu ideea de educație, teorie încă rostogolită prin foaiere și, vai!, săli de curs, întrebarea despre rostul teatrului este tot mai rar formulată. Creatorii și cu atît mai puțin publicul nu par interesați de întrebările fundamentale ale teatrului: de ce facem teatru? De ce mergem la teatru? Care este sensul teatrului? Încotro se îndreaptă teatrul? etc. În teatrul românesc, dominante sînt acum alte întrebări: Ce onorariu să cer? Cît este bugetul spectacolului? Cît durează spectacolul? etc. Inapetența filozofării despre teatru afectează gravitatea tonalităților în care se face această artă, tot mai des identificată cu facilul, distracția, showul.

 


Matei Vişniec Theatre

Matei Vişniec Theatre