Teatrul Municipal "Matei Vișniec" Suceava

  • Acasă
  • Stiri
  • Spectacolul „O noapte furtunoasă” văzut de Luana Popa

Stiri

Spectacolul „O noapte furtunoasă” văzut de Luana Popa

https://www.crainou.ro

Caragiale. Emoţie. Freamăt. „Boborul” se bucură. Comedie, cum altfel. Recunosc în faţa întregii naţiuni, mi-e frică de Caragiale. Pardon, reformulez. Mi-e frică de montările după Caragiale. Mi-e frică de spectacolele pentru public, care promit succes de public. Deh, un soi de snobism. Recunosc. Parol.

Cortina e trasă. Spectatorii continuă să apară. Se aşază.

Intră doi Mitici (Diana Lazăr şi Bogdan Amurăriţei). Vorbesc cu noi. „Iaca, nişte papugii…nişte scârţa-scârţa pe hârtie!(…)” Adicătelea… noi. Mă bucur. Cred că ni s-a înmânat o cheie, cred că ni se spune că nu e vorba despre ei, ci despre noi. N-o să râdem de ei. O să ne râdem. Mă bucur. Şi-apoi: „mofturi” (câteva replici). Cortina se deschide. Miticii latră. Latră cât latră şi dispar în noapte, în noaptea furtunoasă, tulburând liniştea lui jupân Dumitrache. Lămpile se aprind şi privirea aleargă dintr-un capăt în altul al scenei să cuprindă decorul, să vază unde ne aflăm, ce ni s-a pregătit. Structură de lemn pe mai multe niveluri, jilţ tapisat, narghilea, divanul şi o carpetă pe perete („Dansatoarea andaluză” – din seria de poveste Răpirea din Serai), un cuier, fereastră, icoana Sf. Andrei, tablou mare de familie, dulap pictat, steag, fereastră, masă, scaune, paie. O atmosferă interesantă, nu doar prin precizia şi funcţionalitatea fiecărui obiect, completată de lumina care implineşte un fel de cutie/ cuşcă fizică şi mentală, încăpătoare dar limitată, din care e greu să găseşti ieşirea.

Noaptea furtunoasă începe a se derula fără prea multe introduceri prin starea de agitaţie a lui Jupân Dumitrache care-i povesteşte lui Nae Ipingescu (Alexandru Marin) păţaniile de la „Iunion”, „ambiţul” lui – „onoarea de familist”, impunând spectacolului un ritm drăcesc care va fi susţinut până la final, fără pierderi de energie.

Jupân Dumitrache Titircă (zis „Inimă-Rea”), chiristigiu şi căpitan în garda civică, capătă noi dimensiuni în interpretarea lui Mîndru Cătălin Ştefan. Nu întruchipează doar o tipologie, ci conţine în personajul lui o lume, o lume mică personală, individuală şi o lume mai mare, o bucată de istorie, o epocă. Devine un exponent al unei epoci prin modul în care livrează partitura – de la micile detalii – ritualuri/ apucături până la imaginea de ansamblu, atitudine faţă de societate, faţă de politic, faţă de dezideratele sale şi nu în ultimul rând relaţiile cu ceilalţi. Jupân Dumitrache Titircă nu este o caricatură, nu este un personaj în spatele căruia s-au pus nişte defecte pentru judecata şi amuzamentul nostru. Este profund uman. Are frici, are sentimente, are deziderate pe care Mîndru Cătălin Ştefan le exploatează cu fineţe şi le joacă oferind publicului un întreg univers în spatele hohotelor de râs pe care stârneşte.

Nae Ipingescu (ipistat, amic politic al căpitanului) este un personaj plin de culoare prin atitudine şi interpretare. El nu are nimic de demonstrat, este un bun observator şi se bucură să observe fără să dezvăluie ceea ce ştie, sau bănuieşte şi i se confirmă, mulţumindu-se să puncteze pe ici pe colo, cu mare precizie, cu câte un puseu de râs sarcastic. Alexandru Marin reuşeşte să contureze personajul nu doar cu umor şi isteţime ci şi cu o doză de duioşie şi ataşament când vine vorba de necazurile Ziţei cu Ghiţă Ţircădău, ca unul care a pus umărul la rezolvarea acestora întru „dezvorţare” nu doar din amiciţie faţă de Jupân Dumitrache ci şi din compasiune pentru ea.

 Horia Andrei Butnaru construieşte un Chiriac foarte intens, cu trăirile la vedere, cu lupta lui interioară foarte expresivă. Trecerile prin acest labirint de trăiri dau personajului o naturaleţe, un firesc şi o credibilitate sporită. Chiriac nu e doar slugă la stăpân, şi-şi joacă cărţile bine. Şi-a câştigat încrederea prin atitudine şi fapte, e om de încredere, îşi face treaba bine şi la tejghea şi, cu exces de zel, în garda civică. Horia Andrei Butnaru modulează cu abilitate discursul în funcţie de starea stăpânului, lăsându-i acestuia din urmă ba satisfacţia de stăpân, ba mulţumirea că i se ascultă ordinele întocmai, ba liniştirea grijilor acestuia, în acelaşi timp urmărindu-şi scopurile cu ingeniozitate. Momentul în care Chiriac ia pălăria, se uită la ea pentru ca mai apoi să o pună pe cap este foarte grăitor pentru definirea personajului şi a intenţiilor sale dincolo de relaţia cu Veta. Modul în care este interpretat rolul, de la atitudinea aproape supusă a tejghetarului, la excesul de zel a sergentului, la furia reţinută şi apoi a exploziei pătimaşe în relaţie cu Veta, la protecţia oferită lui Spiridon, face din Chiriac un personaj versatil.

Spiridon, băiat „pe procopseală” în casa lui jupân Dumitrache Titircă, în interpretarea lui Delu Lucaci, iese din anonimatul personajului secundar, a personajului suport, devenind foarte vizibil într-o manieră autentică şi veridică. Îmbinând ingenuitatea copilului cu candoarea loialităţii pentru cei care-l scapă de „papara jupânului”, cu abilităţi născute din nevoia de a se descurca (românul descurcăreţ pe care nevoia l-a învăţat), Spiridon aduce spectacolului un plus de prospeţime şi zburdălnicie.

Răzvan Bănuţ face din Rică Venturiano (arhivar la o judecătorie de ocol, student în drept şi publicist) o apariţie. E consistent, e coerent în a-şi expune într-un comic bine dozat prinţipurile, mai exact lipsa lor. Frica, laşitatea, dar şi repoziţionarea în momentul realizării dispariţiei pericolului ascunse în replici şi gesturi bine controlate – tremuratul cu mâna pe icoană, retragerea/ ascunderea în braţele Ziţei, regăsirea verticalităţii şi a propriei voci în discursul despre credinţa în Bobor, Constituţiune şi libertate, egalitate, fraternitate.

Veta, consoarta lui jupân Dumitrache Titircă, se aşază de la prima intrare în scenă în postura de judecătoare, avansează demnă, tristă şi necruţătoare, dând în acelaşi timp şi măsura relaţiei cu consortul. Relaţia nu există decât pe hârtie şi în ambiţul jupânului. Într-o singură privire Veta judecă, dezaprobă, detestă. Apoi se retrage la fel de demnă. Îşi consumă criza amoroasă cu Chiriac, când cu sobrietate, când pătimaş, încercând să-şi ascundă durerile de privirile celor puţini care o văd ca altceva în afară de consoarta lui jupân Dumitrache (curiozitatea sporadică a Ziţei consumată de posibilitatea unui amor nou, suspiciunile lui Nae, curiozitatea ingenuă a lui Spiridon, dar şi în faţa atacurilor lui Chiriac). Clara Popadiuc îi dă Vetei o dimensiune vie, umană, suferă şi iubeşte veridic, demn şi pătimaş în acelaşi timp, păstrându-şi raţiunea şi folosind strategii „en amour comme a la guerre” pentru a-şi apăra „le reson d’etre”. Trece cu graţie, umor şi naturaleţe prin toate stările, de la agonie la extaz, construind un personaj impecabil.

Zia, sora Vetei, seduce prin amestecul de nelinişte şi agresivitate, bucurie şi angoasă livrate cu spontaneitate şi vioiciune. În tăvălugul emoţiilor unui nou amor, nu-şi găseşte locul, e agitată şi intempestivă. Ziţa molipseşte publicul cu emoţia unei noi iubiri, cu emoţia unui nou început, şi creează contextul şi atmosfera pentru a-i fi iertate răutăţile faţă de bietul Spiridon. Deşi prinsă în vâltoarea relatării întâlnirii neplăcute cu mitocanul de care era dezvorţată nu este lipsită de empatie şi de grijă faţă de Veta care dă semne că ceva nu e în ordine. Cristina Florea dă viaţă unei Ziţe adorabile care parcurge drumul de la emoţia unei noi iubiri, la groaza că monşerul ei e în pericol de moarte, la lupta pentru a-l proteja şi apoi apărându-l şi fiindu-i suport chiar şi după ce primejdia a trecut. Construieşte emoţia iubirii cu detalii mici, aproape imperceptibile (un zâmbet ascuns, o tresărire, un mic tremur al mîinii la deschiderea biletului, o chicoteală şcolărească), foloseşte atitudinea de femeie sigură pe ea care a trecut cu bine printr-o căsnicie nefericită pentru relatarea întâlnirii cu acela, şi găseşte gesturi de femeie protectoare şi apărătoare a monşerului când viitorul i se confirmă a fi cel pe care şi l-a dorit. Dincolo de a contrui un personaj cu multe valenţe feminine pornite din diferite resorturi, Cristina Florea construieşte şi revelează relaţii în scenă, le expune cu delicateţe, dând profunzime contextului şi celorlalte personaje. Relaţia cu Veta, pe care o conturează prin contrapunct, juxtapozând amorul nou pe amorul încercat de criză, emoţia începutului pe disperarea finalului, şi spre final privind-o şi văzând-o cu adevărat. Relaţia cu jupân Dumitrache care faţă de Ziţa dovedeşte că este capabil de afecţiune şi empatie, deşi scenele împreună sunt foarte puţine, sunt încărcate de familiaritatea şi intimitatea anunţată de replică. Relaţia cu Nae care e definită printr-un singur gest şi punctată ulterior printr-o admonestare. Relaţia cu Spiridon şi singura relaţie care nu există – cea cu Chiriac, toate acestea adâncesc povestea per ansamblu şi poveştile de viaţă, individuale ale fiecărui personaj în parte.

Relaţia celor doi Mitici cu publicul introduce un context şi oferă o cheie de interpretare, pe care în final o readuc în discuţie ca un duş rece de trezire dintr-un vis plin de peripeţii într-o noapte furtunoasă – în loc de concluzie.

Cei doi Mitici reapar între acte cu un fragment din „Conul Leonida faţă cu reacţiunea” subliniind momentul istoric şi dând mai mult context mentalităţilor şi atitudinilor politice ale personajelor din Noaptea furtunoasă. Toi ei aduc în finalul spectacolului un extras din corespondenta lui I.L. Caragiale cu Paul Zarifopol în care se vorbeşte despre o continuare a Nopţii furtunoase după 25 de ani în piesa „Titircă, Sotirescu şi Cia”. „Toate secăturile mele au ajuns la posturi înalte. Sînt miniştri…“ scria Caragiale. Finalul ales de Mădălin Hîncu este de foarte mare impact. Un stop cadru al personajelor, intrarea pe fereastră a celor doi şi redarea fragmentului de scrisoare creează un arc peste timp, completând un tablou, subliniind starea de fapt şi continuitatea ei, leagă începutul cu finalul într-un perpetuum cerc vicios al societăţii. Lucrurile rămân la fel şi peste 25 de ani, şi peste alţi 25 de ani, şi peste încă 25 de ani.

Spectacolul este lucrat cu mare meticulozitate şi atenţie la detalii pe toate nivelurile de creaţie. Ceea ce dă o dimensiune şi perspectivă mai amplă piesei sunt şi fragmentele din alte texte inserate punctual şi ţintit.

Spectacolul „O noapte furtunoasă”, în regia lui Mădălin Hîncu, nu este doar o comedie bună, spectacolul în întregimea lui şi personajele atât impreună cât şi separat au spart barierele etichetelor şi a categoriilor deja definite, devenind mult mai mult printr-o lecturare onestă a subtextului, prin abordare, interpretare, prin scoaterea din umbră a motivaţiilor şi relaţiilor contextuale.

Spectacolul „O noapte furtunoasă” este un proiect pe care Carmen Veronica Steiciuc şi l-a dorit şi l-a făcut posibil pentru Teatrul Municipal „Matei Vişniec” Suceava şi pe care prin echipa de producţie l-a dus la îndeplinire în mod exemplar.

„Dar un teatru, ca să placă, trebuie să fie fierbinte, să dogorască până-n fundul galeriei. Actorul, actorii, când ies pe scenă, trebuie să fie nişte posedaţi, să aibă pe dracu-n ei: prin ochi, prin sprâncene, prin gură, prin vârful degetelor, prin toţi porii, să scoaţă pe dracul acela şi să-l arunce asupra publicului. O clipă să nu-l ierte pe public a-şi veni în fire şi a-şi da seama ce vor cu el: să-l ia repede, să-l zguduie, să-l ameţească, să-l farmece, să-l aiurească, să-l smintească – mai ştiu eu cum să zic! Când or ieşi din teatru, nici doi ochi să nu fie uscaţi şi siguri: toţi să fie împăinjăniţi de emoţiune, umezi de plâns ori de râs. Aşa teatru, da. La aşa teatru, dă năvală publicul ca la o binefacere; căci în adevăr că nu sunt multe frumuseţi pe lumea noastră mai mari decât un bun teatru.” (I.L. Caragiale)

Teatrul Municipal „Matei Viţniec” Suceava – O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale. Regia: Mădălin Hîncu, Scenografia: Răzvan Bordoţ. Lighting design: Costi Baciu. Asistent scenografie: Andreea Diana Nistor. Grafică: Sebastian Raţiu. Distribuţia: Mîndru Cătălin Ştefan (Jupân Dumitrace Titircă), Alexandru Marin (Nae Ipingescu), Horia Butnaru (Chiriac), Delu Lucaci (Spiridon), Răzvan Bănuţ (Rică Venturiano), Clara Popadiuc (Veta), Cristina Florea (Ziţa), Diana Lazăr (Mitică 1), Bogdan Amurăriţei (Mitică 2).

Foto: DUMITRU DINEL TEODORESCU


Teatrul Matei Vișniec Suceava

Teatrul Matei Vișniec Suceava