Stiri
Matei Vișniec, cavalerul român al teatrului francez - Cultura la dubă
- by Corespondență din Paris: Alexandra Tănăsescu
- July 15, 2021
foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă
“Eu nu am avut acces la teatru profesionist, am avut acces la teatrul lumii. Venea în oraș circul, eram fascinat de bâlci, de clovni, de film, de tradițiile de la țară, nunți, botezuri, care pentru mine erau un fel de spectacole.
Așa cred că m-am îndrăgostit de teatru.”
În inima frumoasei Bucovine, pe care azi o numește “centrul lumii” sale , un adolescent descoperea farmecul artei, ca formă de salvare spirituală în vremea regimului comunist. Își petrecea zile întregi la cinematograful și la biblioteca din Rădăuți și afla că universul poate fi complet diferit de România lui Nicolae Ceaușescu.
Cărțile lui Sartre, Camus sau Proust l-au apropiat de limba și cultura franceză, dar textele lui Caragiale și Beckett au fost revelațiile care aveau să îi schimbe întreaga viață.
“Când l-am citit prima dată pe Beckett, am rămas uluit de noutatea punerii în pagină a unui text literar. Atunci am realizat că a scrie teatru este o formă de literatură altfel, nu sub formă de poezie sau proză, ci sub formă de replici. Și mi-a plăcut enorm.”
După ce a citit, și-a dorit din ce în ce mai mult să vadă teatru. Și cum în Rădăuți nu exista un teatru, s-a urcat în tren și a oprit acolo unde știa că va găsi ceea ce caută.
“Când eram în liceu, am fugit de acasă ca să văd teatru la București. După aceea, în fiecare vacanță mergeam să văd teatru la București. Eram singur și stăteam la bunica unei colege de școală.”
Matei Vișniec este astăzi unul dintre cei mai importanți dramaturgi ai lumii, iar piesele sale sunt jucate în teatre din zeci de țări și la cele mai mari festivaluri.
Președintele Franței i-a acordat anul trecut titlul de Cavaler al Ordinului Național al Meritului, iar în 2018, Ministerul Culturii din Franța l-a decorat cu titlul de Cavaler al Artelor și al Literelor.
Spune frecvent că România i-a dat rădăcini și Franța i-a dat aripi. Iar aripile sale au început să crească în 1987, atunci când pășea pentru prima dată la Gara de Est din Paris.
“Tata a venit la București, m-a pus pe tren, nu credeam că voi putea trece granița, nu îmi venea să cred că mi se împlinește un vis. Aveam bani doar ca să merg până la Viena, cu trenul. Aveam dreptul să schimb 100 de dolari și am cumpărat un bilet la Viena. Acolo erau doi foști colegi care m-au ajutat să ajung apoi la Paris.”
Plecarea sa norocoasă a venit în urma unei invitații primite de la o fundație de într-ajutorare intelectuală europeană, care i-a oferit și o bursă de 5000 de franci pentru a sta o lună în capitala Franței.
Și a avut șansa de a primi viza într-un context în care România risca să piardă Clauza națiunii celei mai favorizate din partea SUA, astfel că regimul de la București a permis mai multor intelectuali să plece, pentru a arăta americanilor că românii sunt liberi.
“Ajuns la Paris, prima dată m-am dus la Europa Liberă, unde erau liderii exilului românesc – Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma. Iar câteva zile mai târziu mi-am depus cererea pentru a primi azil politic.”
La Paris a găsit o diasporă românească formată doar din intelectuali. A primit loc într-un cămin de imigranți, cu 8 persoane în cameră și era un om fericit.
“Aveam bursa de 5000 de franci și nu puteam să țin banii la cămin. Mi i-a ținut Virgil Ierunca la el acasă, ne întâlneam o dată pe săptămână și îmi dădea 100-200 de franci.
Aveam masa de dimineață și masa de seară asigurate, un pat, birou, dar eram obligați ca la 8.30 să părăsim căminul și să ne căutăm de muncă. Puteam să ne întoarcem după 18.30.
Eu mă simțeam foarte bine acolo, ieșeam pe esplanada Invalizilor, mă simțeam ca un rege, mergeam direct la bibliotecă și citeam toată ziua, coboram la prânz și îmi luam un sendviș de câțiva franci, urcam înapoi la bibliotecă.
Aveam acces la cărți, presă, filme, muzică, era fabulos. Toată ziua stăteam acolo.”
În doar câteva zile, un alt român i-a făcut cunoștință cu fiica lui Eugène Ionesco, Marie-France Ionesco și astfel a ajuns chiar în casa familiei Ionesco.
“Intrând în casă la Eugen Ionesco m-am simțit ca într-un templu. M-am uitat la cărți, la mobilă, la scaunele de acolo.”
Marie-France Ionesco i-a făcut cadou invitații la spectacolele Cântăreața cheală și Scaunele. Era pentru prima dată când tânărul Vișniec vedea teatrul lui Ionesco.
“Am rămas stupefiat, era ca un fel de teatru burghez, dar cu un text care strălucea prin nonconformisul lui.”
Nu l-a cunoscut pe marele dramaturg, fiindcă acesta era plecat în Elveția, dar a mers, în schimb, la o conferință susținută de Emil Cioran.
“Pe Cioran l-am cunoscut, dar nu am insistat să mă apropii de el, avea deja o vârstă. Iar oamenii aceștia îmi dăruiseră deja atât de mult lucruri extraordinare, încât nu puteam să le mai cer ceva.”
Iar Vișniec avea propriul drum de parcurs. A început cu piesele de teatru deja scrise în România, dar pe care nu îndrăznise să le ia în bagaj, de teama de a nu fi confiscate.
“L-am rugat pe tata să îmi trimită piesele mele, sub formă de scrisori, cam câte 5 pagini pe scrisoare. Începeau cu “Dragă Matei” și continuau cu textele mele. Am primit o mulțime de piese în felul acesta, prin poștă.”
A început să le traducă în franceză și câțiva prieteni francezi l-au ajutat cu corectura. Apoi, prima piesă scrisă în franceză a ajuns pe mâinile unor actori francezi, iar astfel i s-a deschis calea către teatrele mici, independente, din Paris. Acelea au fost primele care i-au înțeles, apreciat și montat piesele.
Între timp, a primit două propuneri de muncă – la Europa Liberă München și la BBC Londra.
A fost curios să descopere teatrul britanic. În 1988 a plecat acolo ca jurnalist, unde relata despre actualitatea internațională și despre ceea ce se întâmpla în Romania cu abuzurile lui Ceaușescu. Ca să nu aibă probleme cu securitatea, semna materialele sale cu pseudonimul Andrei Sireteanu.
“Ceaușescu devenise un dement total și presa internațională scria mult despre el.”
Obținuse un contract de 4 ani la BBC, dar a plecat după mai puțin de un an, fiindcă nu s-a regăsit în Anglia ca dramaturg.
“Teatrul meu era mai avangardist, mai fantastic, mai absurd, era altceva decât teatrul realist pe care îl caută englezii. Eram privit ca un alien. Și am zis că nu e țara cea mai bună. În 6 luni mi-am dat seama că nu acolo erau șansele mele.
Anglia este o țară care a evoluat în afara avangardei europene, este o insulă din toate punctele de vedere. Cu un teatru extraordinar, dar eu m-am simțit mai bine la Paris.”
A revenit la Paris în octombrie ’89 și a început un doctorat. În decembrie, comunismul cădea în România și Matei Vișniec nu mai era un exilat politic, ci un om liber. A primit propunerea de a reveni în România, ca director al Teatrului de Stat din Constanța, însă știa că teatrul său și-a găsit deja locul în Franța.
“S-a întâmplat ceva fabulos. Din 1991 am început să fiu jucat la Festivalul de Teatru de la Avignon, aveam câte 2-3 piese, 5-6 spectacole.”
A continuat să scrie timp de 30 de ani teatru în franceză și poezii și romane în limba română.
“Limba franceză m-a ajutat să scriu teatru și proză scurtă, fiindcă am scris mai scurt, mai concis, cu puține cuvinte, dar cu multe efecte.”
De 25 de ani, multe dintre textele sale iau naștere la cafeneaua Contrescarpe, unde obișnuiește să își petreacă fiecare dimineață. Aflată într-o piațetă intimă dintr-o zonă centrală a Parisului, aproape de casa sa, cafeneaua tipic pariziană îi oferă liniște și inspirație. Acolo ne-a dat și nouă întâlnire.
“Când am venit în Paris, veneam des la Biblioteca Sorbonei și apoi vagabondam pe străzi. Așa am descoperit piațeta asta, îmi luam o cafea cu 1 franc 50 și stăteam și citeam. Întâmplarea e că atunci când s-a născut fiica mea, acum 25 de ani, m-am mutat în acest cartier. Mă simt bine în locul ăsta fiindcă văd și fantomele scriitorilor care au trecut pe aici.
Aici a stat Hemingway, aici a scris primul său roman, era și un cabaret în zonă, unde probabil el mergea des. Toate cârciumile pe care le vedeți aici probabil au fost frecventate de Hemingway.
Romanul pe care îl scot acum a fost scris aici. Se numește “Un secol de ceață” și are vreo 800 de pagini. Și Teatru vag a fost scris aici. Mai sunt și altele. Pe mine nu mă deranjează lumea care e prezentă aici, dimpotrivă. Iar când ies de la cafenea, de obicei pe la 12.30, văd studenții care vin și își iau un sendviș și îmi amintesc de perioada mea de studenție.”
Casa lui Hemingway este la doar câțiva pași de cafenea, urmată de imobilul în care a locuit filosoful René Descartes. Ajungem imediat și la casa din care filosoful româno-francez Benjamin Fondane a fost ridicat de naziști și trimis în lagărul de concentrare de la Auschwitz, unde a murit gazat.
Un întreg univers plin de istorie pe care Matei Vișniec și-a pus, la rândul său, amprenta. În același cartier, ne arată apoi Jardin des Plantes, o grădină botanică în care a găsit, de asemenea, inspirație.
“Haideți să vă arăt șobolanii mei!”
Într-un țarc stau câțiva șobolani-canguri, o specie rară de animale, care nu sunt nici șobolani, nici canguri, dar se aseamănă cu aceștia. Caracteristica lor unică în lume este că sunt singurele animale care pot supraviețui fără să bea apă.
“Sunt cele mai bizare animale, care pot oferi niște momente fabuloase de tandrețe între mamă și pui. Einstein spunea că dacă șobolanii ar cântări 30 de kilograme, ar putea conduce lumea. Ei, iată șobolanii de 30 de kilograme.”
Așa au apărut șobolanii în scrierile lui Matei Vișniec – “Regele, Bufonul și Domnii Șobolani”, “Șobolanul Rege”, dar mai ales “Dezordinea preventivă”, care analizează valoarea umană în raport cu cea a șobolanilor.
Dramaturgul Matei Vișniec dă și numele unui nou teatru din Suceava, fondat în 2016 de municipalitate. Vine constant în România pentru a-și vizita familia, participă la Festivalul de Teatru de la Sibiu sau ține conferințe.
Din păcate, vizitele în România nu îi oferă tot timpul bucurii. Una dintre durerile sale este că multe biblioteci din țară au fost închise ori sărăcite. Chiar biblioteca din Rădăuți, care i-a deschis drumul către cultură, a fost recent în mijlocul unei situații nefericite, în care autoritățile au decis să taie din bugetul alocat instituției de cultură.
“E o rușine că în vremea comunismului Biblioteca din Rădăuți era mai bogată și la îndemâna publicului, era în centru, acum e la un etaj, trebuie să o cauți, fiindcă jos s-a făcut un magazin.
Bibliotecile nu trebuie lăsate de izbeliște, ci trebuie reimaginate, reorganizate, iar bibliotecarii pregătiți pentru o nouă strategie de atragere a cititorilor.
De exemplu, în Franța există de 20 de ani un festival care se numește Să citim cu voce tare, la care participă vreo 20.000 de oameni benevol. Și ce fac ei? Se duc în școli și în alte instituții și citesc cu voce tare, ceea ce creează o cu totul altă experiență decât dacă îi spui unui copil să citească, se întâmplă un miracol. E doar un exemplu despre cum poți să-i scoți pe copii din telefoanele lor mobile.
Iar bibliotecile trebuie să devină un spațiu de socializare. În plus, în Franța bibliotecile nici nu se mai numesc biblioteci, se numesc mediateci, fiidcă acolo sunt și filme, muzică și alte activități.
Dacă educi un copil numai prin imagini, dispar mecanismele de creare a conceptelor și de reflecție pe bază de concepte. Atunci când citești o poveste, tu îți imaginezi ce vrei.”
“Dacă 2 milioane de copii văd “Albă ca zăpada”, un film făcut de Hollywood, 2 milioane de copii vor avea aceeași imagine despre “Albă ca zăpada”.
Dacă 2 milioane de copii vor citi “Albă ca zăpada”, vor fi 2 milioane de oameni cu viziuni diferite. Asta este diferența între a te lăsa îndoctrinat de Hollywood și a citi și a lăsa mintea să zburde.”
Franța continuă să fie un model al unei societăți care respiră cultură și “o țară generoasă cu străinii”, așa cum o numește dramaturgul român. De exemplu, acum, pentru prima dată în istorie, Festivalul de Teatru de la Avignon a numit un director străin, un portughez.
În România nu doar că nu sunt invitați directori străini, dar directorii români rămân în funcție și 20 de ani, astfel că șanse de reconstrucție nu prea se întrevăd momentan.
“Aici se întâmplă așa doar dacă un regizor își creează teatrul lui, finanțat cu bani publici, dar poate rămâne în funcție pe viață dacă el a pus temelia. În schimb, teatrele naționale își schimbă directorii constant, o dată la 4 ani sau cu posibilitate de prelungire pentru încă 4 ani.
Cred că marea tragedie pentru teatrul românesc nu este că un om rămâne în funcție ani de zile.
Adevărata dramă pentru teatrul românesc este că nu se creează teatre noi, teatre independente finanțate cu bani publici.
Sălile mici, de 100 de locuri, sunt cele mai minunate ocazii de lansare a unor autori noi. Eu am fost jucat la început doar în săli mici. Într-o sală mare, investiția este mai mare, până se joacă acolo se întreabă de 15 ori directorii dacă vor avea sau nu succes, te programează peste 3 ani. În timp ce în teatrele mici există o mobilitate extraordinară. Te întâlnești azi cu un regizor, îi dai un text, îî place și peste două luni l-a montat.
Ar trebui dată acum o lege de subvenționare a inițiativelor artistice private și o lege a sponsorizării, prin care acești oameni să poată lua bani de la companii.”
Plecat de 34 de ani din țara natală, Matei Vișniec este azi cetățean francez și a rămas cetățean român. Prin textele sale este, însă, universal. Visează la un plan salvator al Uniunii Europene, prin care milioanele de români plecați la muncă peste hotare, “în condiții umilitoare”, să aibă șansa revenirii acasă și a unui loc decent de muncă.
De altfel, cuvântul întoarcere ocupă un loc aparte în cartea sa “Cabaretul cuvintelor”.
“Când plec în călătorie, iau cu mine în valiză un singur cuvânt: cuvântul întoarcere.
Când te văd plecând, îți strecor pe ascuns în buzunarul mantoului un singur cuvânt: cuvântul întoarcere. (…)
Când te întorci tu și îmi spui “m-am întors”, nu pe tine te sărut imediat, sărut înaintea ta cuvântul întoarcere.
Când sunt întrebat “dar te întorci din când în când să-ți vezi părinții? Spun “da, este singurul loc în care crește cuvântul întoarcere.” (…)
Când va fi să mor, îmi voi da sufletul în schimbul unui singur cuvânt: cuvântul întoarcere.”
***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.
