Nouvelles

HAH - un spectacol ca un strigăt (de Carmen Mihalache)

Mulțumim doamnei Carmen Mihalache - critic de teatru și de artă, publicistă, redactor „Ateneu” - Revistă de cultură editată de Consiliul Judeţean Bacău.

Teatrul Municipal „Matei Vișniec“ Suceava H. A. H. – un spectacol ca un strigãt

Am vãzut, spre sfârșitul anului, la teatrul sucevean, un spectacol incitant, hardcore, ieșit din tipare. Începând cu titlul, care este unul neobișnuit, H. A. H., adicã Hidden Abuse Holdings. Conceptul și regia îi aparþin lui Boton Nagy, în timp ce dramaturgia poartã semnãtura lui Kali Ágnes. Botond Nagy a fost studentul lui Bocsárdi,și regizorii care i-au marcat evoluþia sunt Tompa Gábor și, mai cu seamã, Radu Afrim, cu acesta din urmã având puternice (vizibile, în spectacolele sale) afinitãți. Este foarte tânãr și foarte ambiþios, lucreazã mult, atât în teatrele de stat, cât și în cele independente, e pe creasta valului și pare hotãrât sã rãmânã acolo mult timp. Pentru cã are ceva de spus. Are un univers al lui, câteva obsesii creatoare, un sistem de semne pe care le mixeazã cu mare îndrãznealã, inspirația lui venind din literaturã, film, muzicã, din cultura-pop, dar și din stricta, imediata realitate. S-a fãcut cunoscut prin câteva montãri originale, câștigând deja câteva premii la festivalurile din România și Ungaria. E pasionat de experiment, de cãutarea unor noi forme de exprimare și spune cã el nu face spectacole obișnuite, ci show-uri și „instalații tehno-poetice“. Așa cum este H.A.H. Hidden Abuse Holdings, care te intrigã, începând cu titlul, provocator, amintind de fronda avangardiștilor. De unde a pornit totul? Potrivit spuselor regizorului, ideea a început sã prindã contur dupã o lecturã a teatrului lui Beaumarchais, atenția sa concentrându-se asupra unui anume personaj, istețul valet, cu porniri revoluþionare, al contelul Almaviva, și asupra acelui drept al seniorului, jus primae noctis. „Figaro este, poate, primul erou din clasa mijlocie din dramaturgia universalã. Acest spectacol însã ia doar ca pretext povestea lui. Ne aflãm deja in medias res, în centrul unei lumi obscure, caracterizatã de abuzul nostru cel de toate zilele. Este abuzul fãrã de care s-ar destrãma orice sistem ierarhic, monarhic sau capitalist, despre democraþia fake și societatea cu frica în sân. Așa cã apare întrebarea: cum putem trãi, în primul rând, fãrã sã abuzãm de noi înșine; și abia apoi, cum putem conviețui fãrã sã ne lãsãm abuzați de ceilalți sau sã-i abuzãm noi pe ei? Abuzul și violența sosesc în liniște, la fel ca moartea. În acest spectacol vã prezentãm un birou de abuz, unde moartea interioarã este inevitabilã. În fiecare zi îmbãtrânim un pic și în fiecare zi devenim puțin mai altfel, iar cu cât suntem mai altfel, cu atât ajungem mai aproape de acel punct unde nu mai existã niciun sunet, nicio imagine, ci doar senzaþia cã totul trece. și a trecut.“ și atunci, cum putem trãi? Aceasta e o întrebare care pare ruptã din teatrul lui Cehov, care se arãta mereu uimit și mâhnit, totodatã, de nepriceperea oamenilor de a-și trãi viațã firesc, frumos, cu intensitate. Despre om, „aceastã teribilã și fascinantã creaturã“, cum auzim la un moment dat, o replicã, despre poveștile lui adevãrate, despre greșelile pe care le tot repetã, despre suferințele și nedreptãțile pe care le îndurã, într-un șir neîncetat de abuzuri, este vorba în H. A. H. Ca și în alte dãți, pentru montãrile sale, regizorul s-a bizuit pe dramaturgia lui Kali Ágnes, care este infuzatã de multã poezie, pentru a prezenta câteva cazuri concrete de atac la demnitatea unui om sau a mai multora. Totul se petrece în una din multele corporații din zilele noastre, într-un spațiu impersonal, antiseptic, rece, cu multã sticlã, imaginat, cu precizie și adecvare, de scenografa Andreea Sãndulescu. Primul personaj care intrã în scenã este o arãtare ciudatã, cu o perucã de un albastru electric. Are un aspirator, așadar este vorba despre o femeie de serviciu, dar care este un bãrbat, de fapt. Un transgender haios, care cântã (Besame Mucho) la țeava aspiratorului, interpretat cu multã vervã, într-un chip savuros, de Cãtãlin Ștefan Mîndru. De altfel, toatã echipa actoriceascã funcționeazã impecabil. Bogdan Amurãriþei, în rol de Spiderman (deși vremea salvatorilor s-a dus, dupã cum se spune undeva în text, și farmecul discret al decadenþei e mort și el în timpurile postmoderne), Diana Lazãr, Delu Lucaci, Cosmin Panaite, Cristina Florea, Alexandru Marin, Clara Popadiuc, Diana Marin (ele sunt cei doi Jokeri, neobosiți în a inventa jocuri crude), Horia Butnaru (un înger cãzut, cu aripile murdare, jumulite), cu toții au un joc consistent, îmbogãțit cu detalii semnificative. O partiturã mai dificilã, dar dusã excelent pânã la capãt are Rãzvan Bănuț, un Iisus rãstignit (pentru a câta oarã?), care se plimbã, la un moment dat, printre spectatori, cu crucea în spate, într-o scenã foarte puternicã. Și mai apare în scenã – surprizã! – un splendid exemplar de Barzoi, numit Akilah de Badea Gheo. Botond Naghy și colaboratorii sãi apropiați (pe unii i-am amintit deja, acum îi numesc pe Timea Ágnes Benedek, realizatoarea costumelor, pe Claudiu Urse – sound creation și George Pop – coregrafie) și cu minunații actori care s-au implicat fãrã rezerve, cu toatã energia lor, semneazã o reușitã. H.A.H. atacã frontal multe probleme acute din societate, cu nerv contestatar, cu agresivitate, pentru cã trãim într-o lume violentã, crudã, cu discriminare, umilințã, exploatare, manipulare, inechitate, toate generând fricã. E un spectacol intens, care te ia prin asalt, printr-o acumulare de imagini care cresc tensiunea pânã la cote foarte înalte, nefiindu-i strãin un anume exces. Dar în lumea în care trãim, sufocatã de clișee, amenințatã de dezumanizare, e ca un strigãt (whistleblowing), un semnal de alarmã care nu te poate lãsa indiferent. El ne amintește cã rãul este polimorf și cã „oamenii nu sunt buni unii cu alții“. 

http://www.ateneu.info/


Matei Vişniec Théâtre

Matei Vişniec Théâtre