Municipal Theatre "Matei Vișniec" Suceava

  • Home
  • News
  • Ecouri din FNT 2022 - itinerarii subiective

News

Ecouri din FNT 2022 - itinerarii subiective

Ecouri din FNT 2022 - itinerarii subiective

https://www.observatorcultural.ro

Orice articol generalist despre un festival implică, inevitabil, o doză de subiectivism, dată nu atît de gusturile personale, cît de logistică. Din păcate, la ceva tot trebuie să renunți, oricît de mult alergi de la un spectacol la altul. Am încercat anul acesta la Festivalul Național de Teatru să ajung la spectacole care acoperă o arie cît mai mare națională, să prind pulsul esteticii teatrale din cît mai multe teatre din țară. La cîteva spectacole mă voi întoarce cu cronici separate, în acest articol voi descrie itinerariul meu subiectiv, descoperirile și surprizele în ceea ce privește atît tematicile, cît și abordările și tehnica, în spectacolele ce surprind acele „istorii fluide“ anunțate de conceptul Festivalului: relația cu trecutul și chestionarea prezentului, în istorii colective și de familie.

Trăim într-un permanent conflict – exterior și interior. Probabil că aceasta este o trăsătură fundamentală a ființei umane, oricît de mare este progresul tehnologic, oricîte descoperiri și realizări înalt filozofice și artistice am atins de-a lungul secolelor. Nu doar războiul din Ucraina ne plasează în plină eră beligerantă, ci și pericolul extremismelor – din nou o trăsătură definitorie a evoluției umane. Mereu, sub diferite forme în istorie, am creat extremisme și apoi am luptat cu ele. Fundamentalismul nu este o chestiune a trecutului. Este a prezentului și nu putem spera decît că vom reuși să o eliminăm în viitor. Dezbinarea, ura, invidia, neputința formează un mediu toxic în care ne este tot mai greu să ne regăsim umanitatea. Poate nu întîmplător, spectacolul care a deschis Festivalul este acea întunecată și frumoasă pledoarie pentru îmblînzirea umbrelor din noi, Cîine cu om. Cîine fără om, în regia lui Radu Afrim, de la Teatrul Național „Marin Sorescu“ Craiova, spectacol despre care am scris aici: https://www.observatorcultural.ro/articol/ciine-cu-om-ciine-fara-om-in-cautarea-umanitatii-pierdute/.

Nu va fi niciodată datat să criticăm războiul – nu unul anume, în mod special, ci ideea de război. Asta face Botond Nagy în Întoarcerea acasă de Matei Vișniec, montat la Teatrul Municipal „Matei Vișniec“ din Suceava. Poezia și absurdul textului – acest mix special marca dramaturgului – sînt subtil și nuanțat valorificate pe scenă de regizor, care a dat o dimensiune universală ideii de război și pledoariei pentru pace. O pledoarie realizată nu prin didacticism și tezism, nu prin scene de o agresivitate grafică, nu prin violentarea vizuală sau auditivă. Universul creat de Botond este aproape insuportabil de privit, cu atît mai mult cu cît creează un contrapunct între estetismul scenelor și grozăvia dialogului dintre morți. Căci aici ne duce regizorul – sub pămînt, unde toți morții Războiului așteaptă să se întoarcă acasă și trebuie să se stabilească ordinea încolonării. Nu ni se spune cînd a început și cum s-a sfîrșit războiul. Cert este că s-a încheiat și a venit iertarea. Nu se mai acceptă întrebări incomode. Iertarea înseamnă adevărul, iar a mai pune întrebări înseamnă minciună, spune Generalul (Cătălin Ștefan Mîndru). Rînd pe rînd, morții își susțin cauza în fața Generalului – cine ar trebui să fie primii în coloana mortuară? Cei împușcați în inimă? Cei care au crezut în victorie? Cine ar trebui să fie la urmă – dezertorii sau trădătorii? Una dintre cele mai pronunțate note ironice este la adresa ideii de victorie – nu există victorie reală în război. Există doar morți – absurde, nedrepte, înfiorătoare. Toți sînt pierzători. Peste toți se așterne pămîntul. Și uitarea – iar spectacolul lui Botond Nagy este și un manifest anti-uitare. Anti-război, anti-moarte, anti-amnezie. 

Cu Zăpada, după Orhan Pamuk, în regia lui Bartosz Szydłowski, Teatrul Łaźnia Nowa, Cracovia, am ajuns tot în zona de conflict – religios, de mentalități. O poveste pe multe niveluri, în care se îmbină iubiri imposibile și neacceptate, eterna luptă dintre secular și religios, orbirea fundamentalismului și inflexibilitatea democrației, feminism vs tradiționalism, terorism, conservatorism, un întreg malaxor de tendințe, impulsuri iraționale, inocență, pervertire, visare și deznădejde. Absența toleranței, din orice tabără ai privi, nu naște decît monștri. Uneori, speranța pare că a părăsit pămîntul și singura șansă de salvare ar fi pe o altă planetă. Spectacolul lui Bartosz Szydłowski reușește să păstreze esența cărții lui Pamuk, anume să nu dea verdicte și să nu impună sentințe, ci să ofere spațiu pentru reflecție. Să îndemne la privirea nuanțată, dincolo de dihotomia alb-negru. Întors în Turcia după mai bine de zece ani de cînd emigrase în Germania, pentru a merge la înmormîntarea mamei, poetul Ka regăsește un teritoriu sfîșiat de lupte interne, de abuzuri și extremisme. Țara unde fete tinere se sinucid din cauza unei situații absurde, ce ține de interzicerea vălului în mediul universitar. Este, în același timp, țara unde a cunoscut iubirea și pentru care continuă să lupte. Prin micro-istoria lui Ka se creează, de fapt, o radiografie a societății moderne, în care se intersectează tendința către o democrație reală și derapajele extremismului. Nici Blue, fundamentalistul prin excelență, nu respectă riguros propriile rigori, nici părțile declarat democrate din societate nu respectă în totalitate dreptul celuilalt la a acționa liber. Iar femeile, ca mereu în istorie, devin victime colaterale. Noțiunile de Occident și Orient se pulverizează într-un spațiu în care doar zăpada, pentru un scurt interstițiu, mai poate pune pauză în iureșul pornirilor telurice. 

În categoria spectacolelor care propun tehnici inovatoare de expresie se remarcă Lacrimile amare ale Petrei von Kant, un spectacol al Teatrului „Andrei Mureșanu“ din Sfîntu-Gheorghe. E deja o marcă proprie lui Radu Nica să reinterpreteze scenarii de film, adaptate perfect scenei. După Persona de Ingmar Bergman, montat la Teatrul Odeon din București, acum a readus în contemporaneitate povestea lui Reiner Fassbinder, din 1972, într-o manieră inedită, provocatoare stilistic și tematic. Avem trei personaje principale – Petra (Elena Popa), creatoare de modă, Marlene (Fatma Mohamed), asistenta Petrei, Karin (Mădălina Mușat), model și obiectul pasiunii Petrei. Întreg dialogul este înregistrat, vocile actrițelor au o modulație ce îmbină dramaticul și tensiunea, care sînt completate de o mișcare scenică (semnată de Ioana Marchidan) ce transmite fragilitate, feminitate, în același timp forță și maleabilitate. Uneori par niște iele, prinse într-un ritm hipnotizant al simțurilor și al trăirilor ce le curpind întreaga ființă. Decorul, realizat de Theodor Niculae, sugerează mai degrabă un spațiu claustrant și totodată înșelător, încadrat de un panou cu uși batante. Senzația este de adîncire în spațiul interior al Petrei, un personaj chinuit de intensitatea iubirii neîmpărtășite și căruia Elena Popa îi conferă complexitatea cerută. 

O formă inedită de a spune o poveste în aparență simplă o abordează Bobi Pricop în Trădare de Harold Pinter, montat la Teatrul Național Tîrgu-Mureș, Compania „Liviu Rebreanu“. Pe o scenă rotativă, încadrată de un panou de pexiglas (scenografia este realizată de Oana Micu), se desfășoară în ordine invers cronologică povestea unui trio amoros. Emma (Elena Purea) și Robert (Richard Balint) sînt căsătoriți, dar Emma a avut o aventură secretă mulți ani cu cel mai bun prieten al soțului, Jerry (Theo Marton). Sînt premisele unei povești vechi de cînd lumea. Soluțiile găsite de Bobi Pricop îi conferă însă o dimensiune de o complexitate neașteptată. Actorii se mișcă și se comportă asemenea unor marionete, ca și cum ar fi manevrați din umbră, după bunul plac, de un mînuitor ce le coordonează destinele. Limitați și închistați în propriile neputințe și frici, cei trei par închiși într-o colivie, iar cenzurarea adevăratelor porniri nu a făcut decît să îi îndepărteze de firescul trăirilor reale. 

Dacă în FNT 2022 am văzut spectacole ce excelează în reflectarea ideii de conflict exterior, o surpriză plăcută au fost și producțiile care au mers pe explorarea unor conflicte personale, pe o introspecție minuțioasă și aprofundată. Mamă de Marta Barceló și-a găsit, poate, cea mai emoționantă formă de reprezentare în spectacolul Marianei Cămărășan, la Teatrul Național „Radu Stanca“ din Sibiu. O poveste despre nevoia de apartenență, de afecțiune, de iubire, de a avea o familie, orice ar însemna aceasta. Fie că rezonezi personal sau nu cu drama pe care o aduc la viață Cendana Trifan și Diana Văcaru-Lazăr, propunerea scenică a Marianei Cămărășan are meritul de a atinge un punct sensibil în fiecare dintre spectatori. Expune atît de crud și de autentic acel impuls de a avea o conexiune reală cu cineva, de a simți că aparții, că ești iubit și acceptat, încît simți ca o rană deschisă vulnerabilitatea personajelor, care se arată în cea mai genuină formă de dezgolire interioară în fața spectatorului. Cele două actrițe realizează o performanță extraordinară în demersul lor de a construi o relație complexă și complicată între o mamă și o fiică. Nu contează că legătura lor nu este de sînge. Nici măcar nu urmează cursul clasic al relației adoptive. Totul pornește de la un contract. Cum ar fi să citești într-o zi un anunț al unei femei care își oferă serviciile de… mamă? Spectacolul Marianei Cămărășan invită la o reconsiderare a ideii de familie, dincolo de tiparele cu care sîntem obișnuiți. 

Am regăsit tema familiei și în alte spectacole din Festival, în registre diferite. În one-man show-ul Münchausen, realizat de Ovidiu Caița la Teatrul Municipal „Matei Vișniec“ din Suceava, cu Cătălin Ștefan Mîndru, în care, în spatele umorului negru sub care celebrul personaj își prezintă istoria, sînt scoase la lumină aspecte ce țin de profunde și dureroase mecanisme defectuoase de educație pe care le regăsim în familiile din România. La fel, în Cartea cu poze a copiilor cuminți, bazat pe povești de Heinrich Hoffmann, puse pe muzică de The Tiger Lillies și transformate în musical de Phelim McDermott și Julian Crouch. Máté Hegymegi a adaptat musicalul într-un spectacol de un umor negru, în registrul grotescului, la Teatrul „Tamási Áron“ din Sfîntu Gheorghe. Grotescul se arată a fi o formulă ideală pentru a transpune absurdul unor clișee într-un sistem educațional care nu face decît să uniformizeze personalitățile și să strivească creativitatea. 

Ediția din acest an a FNT a oferit și un program bogat de evenimente conexe, necesare, cu miez: patru spectacole-lectură, regizate de Bobi Pricop, pe texte alese dintr-o selecție de peste 40 de propuneri; lansări de carte ce au beneficiat de un maraton, în cele două weekenduri ale Festivalului – nu mai puțin de 23 de titluri: antologii, biografii, piese de teatru, expoziții foto și de scenografie, instalații VR, dezbateri pe teme de actualitate, precum statutul artistului, workshopuri ținute de profesoniști din domeniu pentru studenți. 

Echipa curatorială, formată din Mihaela Michailov, Oana Cristea Grigorescu și Călin Ciobotari, a adus o notă de prospețime și deschidere, o binevenită extindere către estetici hibride, propuneri curajoase și autentice. FNT 2022 a fost o ediție care și-a propus și a reușit să acopere o arie cît mai diversă, să ofere spațiu și vizibilitate unor tehnici și limbaje teatrale inovatoare, în același timp păstrînd un echilibru în ceea ce privește genurile, registrele, tendințele.  


Matei Vişniec Theatre

Matei Vişniec Theatre