Teatrul Municipal "Matei Vișniec" Suceava

  • Acasă
  • Stiri
  • Rinocerita – o boală care nu a dispărut

Stiri

Rinocerita – o boală care nu a dispărut

Rinocerita – o boală care nu a dispărut

https://www.crainou.ro/2018/12/12/rinocerita-o-boala-care-nu-a-disparut/?fbclid=IwAR0fsFnzsnQAnz4w6kv28_1Er95SnSNDOIbc_v-TdcCzA7lr4FNnHmpTl6o

DE ,

Interviu cu dramaturgul MATEI VIŞNIEC

– Ce a reprezentat teatrul lui Eugen Ionescu pentru dumneavoastră, Matei Vişniec? Există critici de teatru, şi în România, şi în Franţa, care vă plasează unele piese în familia „teatrului absurdului”.

– Eram elev de liceu când am descoperit acest teatru al absurdului reprezentat de Beckett şi Ionescu. Piesa lui Samuel Beckett „Aşteptându-l pe Godot” fusese publicată în revista Secolul XX. Iar piesele lui Ionescu erau traduse şi publicate în două volume pe care şi astăzi le păstrez ca pe nişte cărţi de căpătâi în biblioteca mea de la Rădăuţi. Când am ajuns la Paris, în septembrie 1987, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă duc la Théâtre de la Huchette ca să văd „Cântăreaţa cheală” şi „Lecţia”. Precizez că aceste piese ale lui Ionescu se joacă din 1957 în acest mic teatru din Cartierul Latin.

Pentru a reveni însă la întrebarea dumneavoastră: piesele lui Ionescu mi-au dat chei pentru înţelegerea lumii, a contradicţiilor fiinţei umane şi a dilemelor existenţiale care îl frământă pe om. Când am citit prima dată „Rinocerii” am avut efectiv o revelaţie. Am înţeles în ce a constat marea dramă a secolului al XX-lea, care început într-o atmosferă de optimism general (cu o extraordinară Expoziţie Universală organizată la Paris) pentru a eşua apoi în două războaie mondiale şi două ideologii asasine.

„Rinocerii” este o fabulă filosofică de o mare şi acută actualitate. Ionescu ne avertizează de fapt că atunci când omul îşi pierde spiritul critic îşi pierde şi umanitatea.

– Există, astăzi, în Europa şi în lume, semne de rinocerită, dacă putem numi astfel boala evocată de Ionescu, transformarea oamenilor în rinoceri?

– Absolut. Rinocerita stă la pândă, sub diferite forme. Şi este o boală molipsitoare, se transmite uşor. În Europa, de exemplu, se agită din nou tot felul de curente anti-democratice. Cultul „şefului puternic”, tentaţiile totalitare, fascinaţia pentru tot felul de doctrine extremiste şi mistice, sunt tot atâtea simptome de rinocerită. Pe data de 10 decembrie s-au împlinit 70 de ani de la semnarea, la ONU, a Declaraţiei universale a drepturilor omului şi cetăţeanului. Dar universalitatea acestor drepturi este contestată în multe ţări. Aş spune că şi corupţia este o formă de rinocerită, molipsitoare şi degradantă pentru fiinţa umană. De altfel, şi societatea de consum are în program transformarea cetăţenilor lucizi în consumatori docili, deci este şi ea generatoare de rinocerită. Această boală ne dă târcoale atunci când începem să avem impresia că mall-ul este expresia paradisului pe Pământ şi că fericirea constă în achiziţionarea a mii şi mii de obiecte frumos ambalate (de care nu avem întotdeauna nevoie).

– Cum trebuie să-l considerăm pe Eugen Ionescu, un scriitor francez, un scriitor român, un scriitor franco-român? Trebuie poate să spunem Eugene Ionesco?

– Doamna Marie-France Ionesco, fiica marelui dramaturg, a fost invitată în luna octombrie la Festivalul Naţional de Teatru de la Bucureşti şi ne-a acordat un lung interviu la Radio France Internationale. Ea ne-a povestit multe lucruri foarte interesante despre tatăl ei şi a ţinut să precizeze că acesta a devenit ceea ce a devenit datorită Franţei. De altfel şi Brâncuşi, şi Cioran, şi Tristan Tzara, şi Gherasim Luca şi mulţi alţi artişti care au migrat spre Oraşul Luminilor au devenit ceea ce au devenit datorită Franţei. Franţa a fost şi este prima fereastră spre universalitate a creatorilor români.

În ce-l priveşte pe Eugen Ionescu, cum el a avut un tată român şi o mamă franţuzoaică, în mod inevitabil el are o dublă identitate. Iar ca scriitor şi publicist a debutat întâi în România, cu texte scrise în limba română. Personal sunt convins că Eugen Ionescu a devenit Eugene Ionesco şi pentru că a cunoscut, în perioada interbelică, în România, realităţi care i-au dat de gândit, care l-au tulburat şi neliniştit… El a văzut, de exemplu, cum unii dintre colegii săi de generaţie începuseră să se lase fascinaţi de discursuri extremiste (fasciste sau comuniste). Aş spune că faţă de prietenii săi foarte apropiaţi (de exemplu Emil Cioran şi Mircea Eliade), Ionescu a fost un exemplu de „rezistenţă” – el a rămas lucid şi nu s-a lăsat intoxicat de nicio doctrină, de niciun guru, de niciun vânt mistic…

– Regizorul spectacolului montat la Suceava, Alain Timar, consideră şi el că „Rinocerii” este o piesă de mare actualitate. Cum l-aţi cunoscut pe Alain Timar, directorul teatrului „Les Halles” de la Avignon?

– Pe Alain Timar îl cunosc de peste 25 de ani şi tot de atunci îi apreciez munca artistică şi tenacitatea. El a creat la Avignon unul dintre cele mai frumoase teatre ale oraşului, situat nu departe de halele unde oamenii vin să-şi facă piaţa, de unde şi numele teatrului său. În oraşul Avignon, fostă reşedinţă a Papilor timp de o sută de ani, multe capele, biserici, abaţii au fost desacralizate şi transformate în teatre. Alain Timar şi-a creat teatrul într-o fostă mănăstire de maici din secolul al XIII-lea. Când spectatorii se duc să vadă piese la Théâtre des Halles ei intră într-un spaţiu magic, parcă sunt aspiraţi de istorie, de memoria pietrelor. În timpul festivalului, în luna iulie, imensa grădină interioară devine, datorită platanilor protectori, un spaţiu de dezbatere şi meditaţie. Alain Timar instalează în fiecare an un cort în mijlocul grădinii, care găzduieşte astfel un al treilea spaţiu teatral (pentru că în fosta mănăstire, restaurată în anii 80, Alain Timar a amenajat deja o sală de spectacol de 200 de locuri şi una de 50 de locuri).

Pe Alain Timar l-am apreciat întotdeauna ca regizor, dar şi ca scenograf, ca artist vizual. I-am apreciat de asemenea gustul pentru deschidere spre alte orizonturi. El vorbeşte perfect engleza, montează des în străinătate (a creat un parteneriat cu echipe teatrale din Coreea de Sud), iar în România nu se află pentru prima oară. La Teatrul Maghiar din Cluj a montat, acum câţiva ani, un fascinant „Ubu rege” cu care a venit apoi în turneu la Paris.

– Există vreo perspectivă ca într-o bună zi teatrul sucevean să joace în cadrul unui festival internaţional precum cel de la Avignon?

– Eu sunt îndrăgostit de acest festival de multă vreme, din 1990, când l-am descoperit pentru prima dată. Iar din 1992 am avut în fiecare an piese jucate la Avignon. În 1990 în secţiunea OFF a festivalului figurau în jur de 300 de spectacole. Anul acesta programul propunea peste 1400 de spectacole… Festivalul s-a extins, a crescut, a devenit o mare competiţie. El reprezintă o veritabilă experienţă de viaţă pentru companiile de teatru care vin timp de trei săptămâni la Avignon, în fiecare lună iulie, ca să-şi vândă de fapt „produsul artistic”. Pentru că şi „cumpărătorii” sunt acolo: peste două mii de directori de teatre, de case de cultură, de centre dramatice naţionale şi de alte instituţii care programează spectacole în toată Franţa.

Precizez însă că la Avignon nu te invită nimeni în mod gratuit. Sunt în jur de 120 de teatre şi spaţii de joc care îşi pun de fapt în vânzare tranşele orare. O companie de teatru are la dispoziţie două ore ca să-şi instaleze decorul (în 15 minute), să joace (maximum o oră şi jumătate) şi apoi să-şi adune accesoriile şi să lase locul trupei următoare. O astfel de tranşă orară costă între 5000 şi 15000 de euro, în funcţie de mărimea teatrului şi momentul zilei. Orice trupă care vine la Avignon îşi mai tipăreşte în jur de 2000 de afişe şi 10.000 de flayere ca să-şi facă publicitate în cursul paradelor pe străzile oraşului. La toate acestea se adaugă costul sejurului (casă, masă). Fără un buget substanţial nu poate fi imaginată o participare la Avignon. Multe companii speră să-şi scoată investiţia prin biletele vândute şi apoi prin achiziţionarea spectacolului. Unele companii, atunci când sunt subvenţionate, vin însă şi pentru experienţa culturală extraordinară a acestui festival. Există regiuni ale Franţei care au investit şi au cumpărat teatre la Avignon, astfel încât să-şi poată promova creaţia artistică. În ziua în care trupa de la Suceava va putea organiza o astfel de deplasare cred că în paralel întreaga Bucovină va avea de câştigat, acest pelerinaj cultural le va deschide spectatorilor şi o fereastră spre România şi spre una dintre cele mai fascinante regiuni ale ei.

Print Friendly, PDF & Email


Teatrul Matei Vișniec Suceava

Teatrul Matei Vișniec Suceava