Matei Vişniec şi cărţile sale

https://www.crainou.ro/

DE LUANA POPA,

Gheorghe Cîrstian:

Bun venit la întâlnirea cu Matei Vişniec şi cărţile sale, cu inima deschisă şi cu cărţile deschise. O inimă deschisă este o inimă deschisă, o inimă închisă este o inimă pietrificată. O carte deschisă este cu adevărat o carte vie, o carte închisă este o carte moartă. Prezenţa lui Matei Vişniec aici este un mare cadou oferit Colegiului Naţional „Petru Rareş”. Mulţumim! Cel mai cunoscut şi jucat autor dramatic român, poet admirabil, prozator de anvergură, eseist şi jurnalist de excepţie. A scris câteva zeci de cărţi, cărţi minunate, cărţi citite, cărţi admirate, deci cărţi deschise. Violeta şi George vă vor adresa întrebări, doi liceeni, creatori amândoi, pasionaţi de opera lui Matei Vişniec. Întâi de toate, la ce bun cărţile, Matei Vişniec?

Matei Vişniec:

Eu însumi îmi pun această întrebare, acum când văd câte s-au adunat. Ce îl face pe un om ca de pe la vârsta de zece ani să înceapă să scrie cuvinte, cuvinte care iau forma unor povestiri, unor poveşti, unor poeme şi apoi iau forma unor piese de teatru, şi după aceea a unor romane şi scrii un roman sau două piese şi nu eşti mulţumit şi iarăşi mai scrii şi pleci în altă ţară şi începi să scrii în altă limbă şi tot cuvinte. Eu cred că sunt făcut din cuvinte, sunt un om făcut din cuvinte. Dacă îmi tăiaţi un deget, curg cuvinte din mine. Cred că am avut această revelaţie la un moment dat şi m-am împrietenit cu cuvintele şi am crezut în ele cum alţii cred în multe lucruri. Eu am crezut că sunt necesare, că prin cuvinte ne putem înţelege, putem deveni mai frumoşi, că putem să ajungem la explicaţiile esenţiale legate de misterul lumii, de noi înşine, că prin cuvinte putem crea lumi de libertate, arhitecturi imaginare, lumi imaginare, de asemenea ne putem ascunde în cuvinte, după cuvinte. Toată viaţa mea am crezut că literatura, cuvintele sunt foarte importante. Pe vremea comunismului am scris poeme şi credeam că poezia putea doborî dictatura. Toată generaţia mea, generaţia ’80, a scris poeme în care credeam, credeam că îl criticam pe Ceauşescu, credeam că făceam critică socială, că prin aceste cuvinte respiram mai mult oxigen, cream mai multă libertate pentru ceilalţi. Uneori, la Cenaclul de Luni citeam poeme şi râdeam în hohote pentru că acele poeme conţineau umor, conţineau satiră, ironie, dar şi autoironie. Eu cred în continuare că noi, oamenii, dacă nu ne apropiem la un moment dat de o pagină literară, dacă nu iubim la un moment dat un poem măcar, dacă nu citim un roman important, dacă nu ne împrietenim cu un autor, pierdem foarte mult. Imaginaţi-vă că se naşte în România un om care trăieşte 89 de ani sau mai mult, moare şi n-a auzit niciodată de Eminescu şi nu ştie ce e poezia lui Eminescu. Nu e un om foarte sărac? Nu putem spune despre el că aproape şi-a ratat viaţa? Asta cred eu că este funcţia literaturii, ea ne oferă ceva, dar nu ne îndeasă în cap. Este fie norocul, fie întâlnirile cu un profesor, cu un alt prieten, cu o carte, cu un titlu, fie o curiozitate care ne poate face să ne apropiem de literatură. Văd atâtea titluri aici, dacă ar fi să vă recomand o singură carte pentru vârsta la care vă aflaţi, v-aş recomanda romanul „Iubirile de tip pantof, iubirile de tip umbrelă”, pentru că sunteţi la vârsta la care m-am îndrăgostit, la care apar întrebările legate de dragoste, de iubire, de sensul prieteniei şi al iubirii, de cum se transformă prietenia în iubire şi invers şi multe alte întrebări. Uneori nu ai răspunsuri, dar le poţi găsi într-o carte. Dacă vreţi să înţelegeţi cum funcţionează un stat totalitar, puteţi citi tratate de istorie, dar dacă veţi citi un singur roman, „Procesul” lui Kafka, de pildă, veţi înţelege totul. Dacă vreţi să vă înţelegeţi pe voi şi vreţi să înţelegeţi şi lumea, citiţi câte o carte, citiţi câte un mare autor. Nu veţi înţelege ceva esenţial doar din filme, chiar dacă sunt bune, doar discutând pe reţele de socializare, trebuie să aveţi o relaţie intimă cu o carte, care uneori rămâne cartea vieţii voastre. E prea devreme să spuneţi care a fost cartea vieţii voastre. Eu însă ştiu acum care au fost cărţile vieţii mele, au fost să zicem vreo 20 şi 18 dintre ele le-am citit când eram în liceu. Este momentul în care vă puteţi întâlni cu ceea ce mai târziu veţi putea numi cartea vieţii mele sau autorul vieţii mele. Sunt nişte autori şi nişte cărţi pe care trebuie să le citiţi până la 20 de ani, după aceea nu mai au nicio importanţă, nu mai au acelaşi efect. Acum trebuie să faceţi totul, să terminaţi liceul, să daţi la facultate, să vă îndrăgostiţi, să citiţi un autor esenţial, să descoperiţi cine sunteţi, mai târziu va trebui să salvaţi şi umanitatea, să aveţi o conştiinţă ecologică, să salvaţi democraţia, să salvaţi Europa. Vai de capul vostru ce vă aşteaptă!

Violeta Ţibuleac:

„Când mă gândesc cât de mult am iubit-o… Timp de peste 20 de ani am iubit-o. De pe la vârsta de 11 ani am iubit-o, când am scris prima poezie şi am publicat-o într-o revistă şcolară la Rădăuţi. Ca un nebun am iubit-o, ani şi ani de zile, zi şi noapte. Dormeam cu ea în gând, sufeream pentru fiecare cuvânt scris… Iar după fiecare poem izbutit sufeream şi mai mult întrucât mi se părea că nu schimbă imediat şi în mod radical mersul istoriei şi faţa lumii, aşa cum consideram normal că trebuie să se întâmple cu poezia. Ca un câine bătut am iubit-o, ca un vagabond care-şi iubeşte libertatea, ca un hoţ de cai care-şi iubeşte calul furat. Am iubit-o şi am scris-o şi am slujit-o cu furie, chiar din momentul când am învăţat cum se scriu cuvintele. Am scris jucându-mă întâi cu cuvintele şi cu propria mea fiinţă, iar apoi cu propriile mele limite şi cu lumile imaginare pe care încercam să le captez prin cuvânt. Am iubit-o cu furie, dar n-am iubit-o până la capăt. Treptat, fără să-mi dau seama, poezia mea s-a transformat în teatru, a fost aspirată de piesele mele, s-a topit în replicile personajelor mele… Iar după aceea s-a topit chiar în cu totul altă limbă.”

Dragă domnule Matei Vişniec, acesta este doar un fragment din introul volumului antologic „Oraşul cu un singur locuitor”, pe care l-aţi publicat la Editura Paralela 45, în anul 2004. În mărturisirea citată, vorbiţi de poezie ca de o iubită, poate să stârnească poezia o asemenea pasiune? Este benefică vieţilor noastre? Ne schimbă poate în vreun fel?

Matei Vişniec:

E greu de definit ce este poezia, dar e mai uşor de explicat. Să presupunem o poveste în viitor, peste vreo mie de ani, vin extratereştrii pe Pământ să vadă ce-a rămas din civilizaţia umană care, pornind pe o cale greşită, îşi va epuiza resursele şi va dispărea. Din păcate, sistemul în care trăim este distrugător pentru natură, pentru speciile animale, am ajuns în acest moment în care o specie din opt este pe cale de dispariţie. Dacă vom continua aşa, Pământul va fi o zonă de ruine. Vor veni aceşti extratereştri şi vor încerca să afle ce a fost omul. Vor descoperi ştiinţa, arhitectura, istoria, vor reconstitui încetul cu încetul toată civilizaţia umană şi tot parcursul omului şi la un moment dat vor da peste nişte cărţi cu nişte cuvinte bizare şi nu le vor înţelege. După părerea mea singurul lucru pe care nu-l vor înţelege din aventura umană este poezia. Nu vor înţelege la ce foloseşte. Un text de literatură, să zicem, e o poveste, îl înţelegi. O lucrare de geografie, un tratat de biologie, de psihologie, de filosofie, toate sunt de înţeles pentru o minte care vine din afara planetei. Poezia, după părerea mea, va fi singurul domeniu de neînţeles pentru extratereştri. Vă întreb pe voi, nu este oare adevărata definiţie a omului? Această maşinărie atât de complicată care în plus poate crea poezie şi se mai şi bucură de poezie. Acum să nu vă închipuiţi că poezie e doar scrisă sub formă de poeme în cărţi. Am să vă spun o întâmplare. Am avut ocazia să cunosc un mare poet român, care m-a fascinat, Nichita Stănescu – unul dintre cei mai mari poeţi români ai secolului XX. Eram tânăr poet şi mă fascina ceea ce scria el. Îşi lansa o carte de poezie, la Bucureşti, într-o librărie şi toată lumea era acolo. Nichita Stănescu era un poet fabulos, iubit de toată lumea şi am asistat la o scenă ciudată. Eram lângă el, semna cărţi, a venit o tânără studentă cu o garoafă şi, ajunsă în faţa poetului, i-a întins floarea. Atunci, Nichita Stănescu s-a uitat în ochii ei, a luat garoafa, a băgat-o în gură, haţ!, a mâncat garoafa. Cred că fata a trăit un moment de poezie, marele poet i-a mâncat garoafa. A fost un gest teribilist poate, de poet. Dar povestea nu se termină aici. O a doua fată, care nu văzuse această scenă, s-a strecurat şi ea tot cu o garoafă şi i-a întins-o. La care poetul îi răspunde brusc: nu, eu nu mănânc decât o floare pe zi. Această frază este simbolică. Imaginaţi-vă că fiecare am mânca o floare pe zi, nu mai mult. Ce înseamnă a mânca o floare pe zi? Măcar o dată pe zi să vă lăsaţi emoţionaţi de frumuseţe. O dată pe zi să vă propuneţi să priviţi un arbore care este poezie pură sau să descoperiţi poezia care se ascunde în nişte nori, sau poezia care se ascunde într-o pisică. E un mare poet, Charles Bukowski, care spunea că orice face pisica e frumos, e armonie pură. Poezia este în jurul nostru, aş zice mascată, nimic nu se ascunde mai frumos decât poezia. Poartă multe măşti poezia. Poţi să te afli în preajma lăzilor de gunoi, a pubelelor şi să observi ceva poetic. Poezia este în ochiul nostru, în simţurile noastre, în sufletul nostru. Din cauza asta trebuie cultivată. Voi sunteţi, de fapt, nişte captatori de poezie, dar poate nu integral activaţi. În fiecare dintre noi există un captator de poezie care poate nu s-a aprins încă. Dar dacă faceţi un mic efort să-l aprindeţi, veţi vedea că în fiecare zi veţi avea o revelaţie. Poezie poate fi domnişoara de acolo, dacă o privesc 30 de secunde seamănă cu un tablou al Renaşterii, mi-am hrănit ziua cu poezie pură. Uitaţi-vă unii la alţii, în voi există gesturi frumoase, poezie pură. Tăcerea poate fi uneori poetică. Un om poate să tacă şi să comunice foarte mult. Iată ce înseamnă pentru mine poezia. Să încerc în fiecare zi să nu ratez ziua nemâncând o floare pe zi, măcar atât. Să dăm zece secunde pe zi poeziei, veţi vedea efectele.

Violeta Ţibuleac:

Vorbind de poezie în continuare, ultima apariţie este volumul „Vi se pare cumva nedreaptă dispariţia dumneavoastră?”. Redactorul de carte, poetul Teodor Dună, scrie pe coperta patru despre mixarea genurilor nu doar la nivel de formă ci şi al conţinutului; mă întreb dacă poezia de astăzi se apropie mai mult decât altădată de poziţia privilegiată a teatrului, de cea de artă a spectacolului?

Matei Vişniec:

A fost la Suceava un mare artist, director al Festivalului Internaţional de Teatrul de la Sibiu, Constantin Chiriac, care a scris două cărţi: „Poezia ca spectacol” şi „Spectacolul poeziei”, în care povesteşte cum trebuie recitată poezia, cum trebuie să ne apropiem de poezie. Poezia este şi teatru, când poeţii ştiu să-şi recite poemele e teatru adevărat. Sunt şi poeţi care nu ştiu să-şi recite poemele. Cei care ştiu, ştiu ceva esenţial. Noi avem impresia că de fapt cuvintele sunt pronunţate de organismul nostru, de coardele vocale, că ajung în cavitatea bucală şi ies pe gură, dar de fapt cuvintele nu sunt transportate la ascultător numai prin voce, ele sunt transportate şi prin privire. Ochii sunt ferestrele sufletului, pe acolo iese el mai mult decât prin vibraţiile cuvântului. Am văzut şi poeţi care recitau cu ochii închişi. Nichita Stănescu recita poemul ca şi cum i se adresa lui Dumnezeu, se punea în faţa publicului şi închidea ochii. Începea să recite ca şi cum poemul trecea prin public, dar destinatarul era Dumnezeu. Alţii au alte strategii. Dintotdeauna poezia a fost înrudită cu teatrul. Când am fost la mormântul lui Shakespeare, marele autor dramatic, în biserica în care este înmormântat scria: aici zac rămăşiţele pământeşti ale poetului William Shakespeare. Deci poetul era mai important decât dramaturgul. Dacă într-o piesă de teatru nu e şi poezie, nimic nu e. Aşa cum spune Marin Preda în Cel mai iubit dintre pământeni, dacă iubire nu e, nimic nu e. Poezia mea a fost aspirată de teatru. (…) De multe ori poetul reprezintă şi conştiinţa morală a unei naţiuni. Artistul, poetul, scriitorul are misiunea de a rămâne drept, pe verticală, de a salva conceptul de onoare şi de morală.

George Găitan:

Sunteţi clădit din cuvinte, pentru d-voastră, adevărata bogăţie o reprezintă cuvintele, cărţile. Citez: „Omul este totuşi ceea ce dă sens universului, nu pot să nu cred în el. Omul este totuşi fructul raţiunii, el este singura creatură din univers care ştie ce este poezia, numai el este capabil să se emoţioneze în faţa unui apus de soare ascultând cântecul păsărilor”. Prin vocea lui Iov sugeraţi că omul are două înfăţişări. Oameni care veneau din cele patru zări, de pretutindeni erau cuprinşi de răutate, de ură, de furie, de învrăjbire faţă de dragostea pe care Iov o purta fiinţei umane. Iov este drept şi aici şi în Sfânta Scriptură. Averea îi este arsă, este jefuit, i se ucid copiii, chiar şi aşa, bogăţia pe care o mai are, cuvintele, îi dau alinare, îl mântuiesc de durere. În opinia dumneavoastră mai există printre noi oameni asemenea lui Iov?

Matei Vişniec:

Dacă nu aş crede în om, nu aş fi aici, vă asigur. Adică faptul că sunt şi oameni care-şi trădează misiunea de părinte, de responsabil politic etc., asta nu înseamnă că nu construim viitorul cu oameni. Voi sunteţi, pentru mine, adevărata imagine a României. Aceste chipuri îmi spun că România are o şansă gigantică, un viitor fabulos, pentru că sunteţi frumoşi, luminoşi, sunteţi înconjuraţi de profesori pasionaţi, pentru că aveţi un teatru în Suceava, pentru că aveţi cărţi, pentru că veţi călători într-o Europă care este încă liberă şi deschisă, veţi învăţa în străinătate, veţi avea burse, veţi fi oameni liberi şi veţi avea şi o datorie importantă. Pentru mine, Europa a fost un vis. Când am traversat pentru prima oară frontiera, în 1987, eram sigur că voi fi oprit şi trimis înapoi. Atât de teribilă era ideea traversării frontierei. Am trecut în Ungaria şi mă gândeam că mă vor aresta la frontiera dintre Ungaria şi Austria şi eram pregătit să spun ştiam că mă veţi opri, eram pregătit, dar am trecut în Austria şi atunci am simţit ce înseamnă libertatea faţă de cum era România înainte de ’89. Voi sunteţi înainte de toate europeni. Va trebui să vă descurcaţi cu cel puţin trei limbi străine, ca să fiţi europeni adevăraţi. Fiecare dintre voi va avea şansa să studieze sau să călătorească în străinătate, de a compara ce se întâmplă în Occident cu ce se întâmplă în România şi de a vedea mai clar ce e bine şi ce e rău în România. În România sunt lucruri care par a fi insuportabile şi lucruri care par a fi sublime. Un motiv pentru care vin des în România este legătura mea cu Bucovina, dar un alt motiv este faptul că România multă vreme nu a avut o imagine bună în străinătate. România mai are de luptat pentru ca adevărata ei imagine să poată să fie recunoscută, reprezentată. Vă dau un exemplu. Am invitat un profesor din Spania. L-am simţit că îi era frică să vină în România, dar pentru că suntem prieteni, a vrut să vină în regiunea mea natală şi acum se simte ca peştele în apă, umblă prin oraş, vorbeşte cu oamenii, a fost la Suceviţa, a fost la Voroneţ, i se pare fabulos şi primul lucru pe care mi l-a spus a fost: noi acolo, în Occident, suntem dezinformaţi, avem impresia că România este o ţară condusă numai de oameni corupţi, în care justiţia se prăbuşeşte, care ne trimite în străinătate doar cerşetori, oameni care vin doar să lucreze, ori voi aveţi în România o enormă bogăţie umană, un patrimoniu, peisaje, aveţi viaţă în priviri. Ceea ce-mi spune el mi-au spus şi alţi oameni. O imagine se creează întotdeauna printr-o competiţie şi se creează şi prin aceste schimburi. Am adus de multe ori trupe de teatru în România şi de fiecare dată îi întreb la sfârşit pe străini ce le-a plăcut cel mai mult. Acum vreo şapte sau opt ani eram la Sibiu, la festival, cu o trupă din Chicago. Au stat vreo patru zile. La întoarcere, în drum spre Bucureşti, erau cam trişti şi i-am întrebat ce le-a plăcut cel mai mult în România, un singur răspuns. Cel mai mult le-a plăcut că au putut să piardă timpul. Cum? Au stat la Sibiu fără presiunea lui „time is money”, au stat liberi de vorbă până dimineaţa în grădina festivalului, au fost la alte spectacole, au uitat de timp, au uitat de presiunile societăţii capitaliste, au avut un contact cu ceea ce aş numi eu un timp uman. Au descoperit ce înseamnă timpul uman. Într-un festival, într-un loc în care se întâmplă ceva, stăm de vorbă, ne dăm unii altora timp, ne îmbogăţim sufleteşte, transformăm timpul în bogăţie sufletească. Dacă România mai deţine această invenţie, această maşinărie extraordinară care transformă timpul în bogăţie sufletească, oare nu suntem noi foarte bogaţi? Americanii au pierdut de mult această maşinărie. Ospitalitatea românească, faptul că nu s-a industrializat cu totul turismul, faptul că există un suflet românesc care nu s-a globalizat total sunt de fapt adevăratele bogăţii ale României. Oamenii care vin aici gustă această bogăţie şi ne vorbesc de bine. Veţi călători şi voi, veţi avea prieteni străini, aduceţi-i aici, să vă cunoască mai bine. Sunt jurnalist, de ani de zile, la Radio France International şi ştiu cum funcţionează marile medii de informare. Astăzi informaţia trebuie să fie o oroare. Dacă un tren ajunge la timp de la Bucureşti la Suceava sau invers, sau de la Paris la Bruxelles, asta nu e o informaţie, dar dacă are două ore întârziere, asta devine informaţie. Maşina mediatică se hrăneşte cu lucruri spectaculoase sau care sunt negative. Tot ce e negativ într-o ţară devine subiect pentru marile medii de informare. Aşa funcţionează imperiul mediatic din zilele noastre. Imaginea României stă pe umerii voştri.

George Găitan:

Aţi vorbit despre sentimentele pe care le-aţi încercat când aţi trecut frontiera către Occident, către o lume a libertăţii. Abordaţi în piesele dumneavoastră tema altor migranţi care pleacă din ţările lor din alte considerente, din cauza războiului, sărăciei, foametei. Ne arătaţi o Europă alienată, care nu cunoaşte problemele adevărate ale acestor oameni, o Europă care încearcă să rămână politically correct, să evite, să muşamalizeze această problemă a migranţilor. În calitate de jurnalist, când discutaţi despre problema migranţilor ce sentimente trăiţi?

Matei Vişniec:

Europa este o casă generoasă care a reuşit marea performanţă de a provoca şi orori cum au fost cele două războaie mondiale şi două ideologii îngrozitoare, dar care a creat şi democraţia şi statul de drept, ideea de libertate. Or Europa este o casă în care, după părerea mea, cine intră trebuie să se adapteze regulilor din casa respectivă. Există toleranţă şi există bun-simţ. Europa a permis prea multor oameni, care erau năpăstuiţi, care veneau în căutare de viaţă mai bună sau care erau efectiv în pericol de moarte să se instaleze în Europa. Unii dintre ei au creat în Europa nişte spaţii în care funcţionează o cultură paralelă, spaţii dictatoriale în care o cultură a opresiunii are prioritate. Europa a greşit pentru că nu a ştiut să-i integreze pe străini, nu a ştiut să le spună celor care vin: intraţi într-un spaţiu al democraţiei, al libertăţii, al egalităţii între femeie şi bărbat. (…) Din acest punct de vedere, imigraţia, până acum, în Europa a fost un semieşec. Sunt mii de oameni care au venit şi s-au integrat şi sunt şi mii de oameni care nu numai că nu s-au integrat, dar au comis şi atentate în Europa. Europa a dat rateuri în câteva privinţe: integrarea străinilor, respectul faţă de democraţie, de libertate şi mai ales educarea în spiritul libertăţii, a democraţiei a multor tineri. Din acest motiv, în acest moment, Europa are o problemă şi există partide de extremă dreaptă care spun: toată lumea afară! Nici aşa nu se poate. Aceşti extremişti de dreapta care spun Europa nu e bună, trebuie s-o desfacem şi să construim alta, greşesc. Ca sa desfaci toată casa comună, construită deja în ideea că reconstruim după aceea alta, este o eroare gigantică. Casa noastră comună este singura pe care o avem, trebuie doar să o ameliorăm. Este o construcţie fără precedent în istoria omenirii, aveţi nevoie de ea, dar aveţi şi dreptul să spuneţi ce nu este bine şi lucrurile se vor regla. M-aţi provocat să vorbesc despre o problemă delicată. Europa nu este încă foarte lovită, marcată de acest fenomen al migraţiei, dar acest fenomen nu va înceta. Peste câţiva ani este posibil să avem imigranţi climaterici, care fug de zonele în care nu se mai poate trăi din cauza faptului că nu se mai poate respira, sau pentru că este prea cald, sau pentru că vor creşte oceanele. Veţi întâlni probleme foarte complicate la orizont. Dar niciodată în istoria Europei nu a existat o perioadă de pace atât de lungă precum aceasta, unică. Şi nici în istoria României nu a existat o perioadă în care oamenii să fie atât de liberi, să poată circula atât de liberi, să se poată bucura de Occident într-un număr atât de mare. Trebuie să vedem şi partea bună, partea plină a paharului. Din punctul meu de vedere, voi sunteţi europeni 100%, chiar dacă nu vă daţi seama, v-aţi născut în Uniunea Europeană şi e foarte important să vă păstraţi acest statut. Europa înseamnă democraţie.

 A consemnat LUANA POPA