La tăți ni-i greu!

http://luceafarul-theatre.ro/blog/la-tati-ni-i-greu/

Iubitori de pisici, încolonarea! Luați-vă felinele și urcați în microbuz. La Suceava cu voi, nu la vot, ci la Teatrul „Matei Vișniec”. Cu toții veți avea de învățat. Pisicile, după cum unii dintre voi știți, și după cum mi-a povestit chiar una dintre ele, nu sunt simple animăluțe de companie, care doar torc, mănâncă și miaună a nimic. Ele sunt oglinda voastră sau, mai degrabă, voi a lor. Spectacolul din seara trecută m-a convins că aș prefera să fiu pisică. Aș avea viața de acum, doar că ochi mai frumoși, glas mai cristalin, glezne mai finuțe. Am recunoscut în spectacol tipologiile din juru-mi: pisica dumnezeu – creatoarea și adulata; pisica de la bloc – vizoristă și parteristă, aia de o simți în ceafă chiar și după ce ai închis ușa pe dinăuntru. Pisica deprimată, care nu vrea să fie pisică, pedepsita la crunta soartă a încarnării într-un trup ce nu îi aparține; pisica găinară, politică, mecena, finanțatorul, acest Domn Blănaru pe care îl urâm cu toții. Pe care îl privim cu dispreț de jos în sus și a cărui mână cu moneda i-o lingem ca pe blidul de lapte. Preferatul publicului (era simpatic, nu zic, dar puțin m-au înspăimântat ieșenii de lângă mine), Alioșa, pisica mercenară, cu pomelnicul său de vii, și nu prea. Printr-un X, ești trecut cu hotărâre pe cealaltă parte. Și nu a foii! Iar preferata mea, pisica hălăduitoare prin lume, pisica cu dread-uri, rastaman-ul. Nici nu mai zic de pisica adolescentă, sedusă și abandonată de câteva ori, sau de pisica înșelată, căci, da, și pisicile înșeală. Mă rog, motanii! Căci, „lumea asta e o litieră”, oameni buni, și să știți că și la pisici l-i greu. Dar ele cântă (tare bine) și-s vesele, autoironice și miaună-a optimism. Uite, de-asta, ne privesc de sus!

Carmen Tărniceru