Teatrul Municipal "Matei Vișniec" Suceava

  • Acasă
  • Știri
  • „Creaţia artistică este un labirint construit în aşa fel încât nimeni, niciodată, să nu-i găsească ieşirea” – Interviu cu scriitorul și jurnalistul Matei Vișniec

Știri

„Creaţia artistică este un labirint construit în aşa fel încât nimeni, niciodată, să nu-i găsească ieşirea” – Interviu cu scriitorul și jurnalistul Matei Vișniec

„Creaţia artistică este un labirint construit în aşa fel încât nimeni, niciodată, să nu-i găsească ieşirea” – Interviu cu scriitorul și jurnalistul Matei Vișniec

http://www.banatulazi.ro/creatia-artistica-este-un-labirint-construit-in-asa-fel-incat-nimeni-niciodata-sa-nu-i-gaseasca-iesirea-interviu-cu-scriitorul-si-jurnalistul-matei-visniec/

de Robert Șerban

 4 iulie 2018

Matei Vișniec este poet, dramaturg, romancier și jurnalist. S-a născut pe 29 ianuarie 1956 la Rădăuţi, în nordul României. A debutat cu poezie în 1972, în revista „Luceafărul”. Mai târziu, stabilit la Bucureşti, unde a făcut studii de filosofie şi istorie, s-a numărat printre fondatorii Cenaclului de Luni, condus de critical Nicolae Manolescu. A publicat cinci volume de poezie, şase romane şi peste 50 de piese de teatru. Din 1987 trăieşte în Franţa, iar din 1990 este jurnalist la Radio France Internationale. După căderea comunismului, în 1989, şi-a desfăşurat activitatea între Franţa şi România, între două culturi şi două limbi, între Vest şi Est. Piesele sale sunt traduse şi jucate în peste 30 de ţări. A fost distins cu numeroase premii, începînd cu Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor, în 1984, pentru volumul Înţeleptul la ora de ceai. A obţinut, printre altele, Premiul Academiei Române, în 1998, şi Premiul Uniunii Teatrale din România (UNITER) pentru cel mai jucat dramaturg român contemporan, în 2016. În Franţa, i-a fost decernat de mai multe ori Premiul Presei la Festivalul Internaţional de Teatru de la Avignon. În 2009, Societatea Autorilor şi Compozitorilor Dramatici (SACD) îi acordă Premiul European, iar în 2016, romanul Negustorul de începuturi de roman primeşte Premiul „Jean Monnet” pentru literatură europeană. Cea mai recentă carte a sa publicată în România este Ultimele zile ale Occidentului (ed. Polirom).

Robert Șerban: Care-i rostul artei pe care o faceți? De ce și pentru cine? Până când?

Matei Vișniec: Nu mi-am pus prea multe întrebări pe acest subiect. Am simţit, încă de foarte tânăr, că aveam un anumit raport cu cuvintele. Prin cuvânt am ajuns la poezie, la construcţia unor lumi imaginare… Exista în mine o energie interioară, sau o formă de nelinişte, care căuta ferestre. Aceste ferestre sunt ceilalţi, întotdeauna am scris pentru ceilalţi, convins (nu ştiu de ce) că aveam ceva să le spun. Pentru a rezuma: cred în rostul artei, cred că ne dă răspunsuri esenţiale, scriu pentru om şi o voi face atâta vreme cât va exista flacăra interioară. Rostul artei este acela de a ne întregi sufleteşte, dar şi de a ne ajuta să călătorim spre înţelegerea unor mistere. Pentru mine, ca scriitor (cu o anumită predilecţie spre teatru), omul este un personaj misterios, purtător de contradicţii incredibile. Literatura scotoceşte în sufletul lui şi ne ajută să-l înţelegem cât de cât. Personal sunt convins, de altfel, că dintre toate disciplinele care scotocesc în adâncul omului (după cum vedeţi, cred mult în forţa de sugestie a verbului a scotoci), literatura ajunge în straturile sufleteşti cele mai adânci. Altfel spus, poezia, teatrul, romanul reuşesc să foreze mult mai departe în abisul fiinţei umane decât psihologia, sociologia, filosofia, psihanaliza…

R.Ș.: Un artist trebuie să-și găsească o cale a sa pe care, apoi, să o urmeze, sau, dimpotrivă, trebuie să părăsească imediat drumul găsit și să pornească în căutarea altuia, ce oferă alte perspective, provocări diferite, un nou… drum? Artistul e în acord cu sine ori în răspăr cu sine? Dumneavoastră cum credeți că sunteți?

M.V.: Despre cum ar trebui să-şi decidă un artist drumul nu ştiu absolut nimic. Fiecare biografie este unică şi fiecare artist şi-a săpat singur drumul în lupta sa cu lumea (uneori cu mutismul, orbirea sau indiferenţa lumii). Există artişti care s-au rătăcit moral, dar care au dat o mare operă. Alţii au fost exemplari din punct de vedere moral, au crezut în destinul lor, au muncit enorm şi totuşi posteritatea nu i-a reţinut ca figuri majore. Unii au fost leneşi, dar au inventat instrumente noi, limbaje noi. Alţii au fost harnici, dar şi-au plictisit contemporanii. Unii au creat fără să se considere artişti, dar de fapt erau adevăraţi mesageri ai unor noi moduri de a gândi raporturile dintre artă şi lume. Unii au ars ca o flacără, au murit tineri, dar au rămas în eternitate ca deschizători de drumuri. Alţii au ars ca o flacără fără să fi luminat drumul nimănui. Lumea artistică este una tragică, injustă, canibală. Întrucât suntem fascinaţi de câteva nume care reuşesc, îi uităm pe sutele de mii de artişti care aspiră la un rol social şi cultural, dar nu reuşesc. Reuşita este, de altfel, un concept relativ, perfid, pervers, narcisist. Răsfoiesc uneori istoria teatrului francez şi citesc despre autorii care, în secolul al XIX-lea, aveau succese uluitoare în teatrele de bulevard pariziene. Astăzi sunt uitaţi de mult, dar la ora la care triumfau ei se credeau cu siguranţă nemuritori, sau aveau sentimentul cert al reuşitei. Uneori îmi spun că nimic nu e mai tragic, ba chiar ridicol, decât un artist care crede în arta sa, dar pe care nu îl recunoaşte nimeni, niciodată… Creaţia artistică este un labirint construit în aşa fel încât nimeni, niciodată, să nu-i găsească ieşirea. În faţa acestui labirint, cel care se crede artist nu are decât două posibilităţi: ori intră, ori nu intră. Dacă intră, va fi ros de îndoieli toată viaţa. Dacă nu intră, va fi ros de îndoieli toată viaţa. 

R.Ș.: Dacă propriul copil v-ar întreba artist sau IT-ist?, ce răspuns i-ați da? Cum ați argumenta răspunsul?

M.V.: În cazul meu situaţia este rezolvată, fiica mea a ales arta şi am susţinut-o fără ezitare.

R.Ș.: „Omul a câștigat realitatea și a pierdut visul”, spunea scriitorul Robert Musil. Ce raporturi aveți cu lumea în care trăiți și cum îmblânziți — dacă e cazul — realitatea? La ce visați? Ce vis ați dori să vi se împlinească?

M.V.: Aş fi vrut ca în cursul vieţii mele să simt că umanitatea se află pe un drum ascendent, marcat de progres general şi de raţionalitate. Primul meu vis, care s-a realizat, a fost căderea comunismului. Am văzut-o cu ochii mei. Apoi mi-am dorit, în special pentru România, să văd că timpul se transformă în civilizaţie. Ceea ce din păcate nu am văzut, şi încep să mă îndoiesc că umanitatea are o busolă, că se îndreaptă spre altceva decât spre extincţia programată. Am mai crezut că omul este capabil să înveţe din greşelile trecutului, dar de când sunt jurnalist, adică de 30 de ani, decopăr zi de zi contrariul. Într-un fel, am fost un scriitor angajat, am scris piese despre spălarea pe creier, despre mecanismele prin care oameni obişnuiţi se transformă în bestii, despre modul în care victimele şi călăii îşi schimbă uneori rolurile. Există în mine o fiinţă, jurnalistul, care este obosită, uzată şi complet dezamăgită de om şi de actualitate. Dar tot în mine mai respiră scriitorul, care crede totuşi că omul ar mai putea avea resurse interioare şi de imaginaţie, şi că aventura sa existenţială are un sens, ceea ce ar da un sens şi artei… Iată în ce ecuaţie emoţională şi culturală trăiesc, am crezut că „îmblânzesc” cu poveştile mele pulsiunile morbide ale omului, măcar puţin, măcar parţial… Uneori am fost răsplătit pentru pasiunea cu care am scris, am văzut oameni ieşind emoţionaţi de la piesele mele. Acele licăriri de emoţie au fost uluitoare momente de răsplată pentru mine, mi-au conferit sens…

R.Ș.: Cât de des vă priviți în oglindă? Vă place ce vedeți?  

M.V.: Mă privesc zilnic şi descopăr cu oroare că nu mă schimb şi că nu mă liniştesc.

(Interviul face parte din proiectul In.Fuzion#1,realizat de Montage și susținut de Primăria București. Parteneri: Muzeul Național al Literaturii Române și Centrul Cultural Palatele Brâncovenești)


Teatrul Matei Vișniec Suceava

Teatrul Matei Vișniec Suceava