Teatrul Municipal "Matei Vișniec" Suceava

Stiri

E vremea turbulenţelor

Cel mai greu îmi e să scriu despre spectacolele care mă emoţionează, care stârnesc ceva în mine. Poate că e sentimentul de vulnerabilitate. Şi când spun/scriu asta, mă refer la momentul în care deschid această sensibilitate a mea către ceilalţi. Când construcţia spectacolului se împleteşte cu construcţia mea, când povestea lui trece prin filtrul meu, ceva din mine rămâne acolo printre rânduri, ca „o rană deschisă” cum descria George Banu starea actorilor după premieră. Probabil că această nevoie de a-mi proteja rănile îmi face procesul de scriere mai anevoios.

Vulnerabilitatea în faţa a ceea ce te-a luat prin surprindere, a ceea ce a ajuns la tine fără să ceară permisiunea. O intruziune în spaţiul vital, intim. Un deranj esenţial al fiinţei. Practic asta e ce iubesc în teatru. Aceste modificări structurale, aceste procese transformative uneori mai violente, alteori mai discrete. Şi aducerea aminte că suntem vii (vorbesc despre mine şi multiplele personalităţi din dotare, că doar n-o să vă pun cuvinte în gură).

Festivalurile sunt momente în care aceste turbulenţe cresc în intensitate şi în frecvenţă. Festivalul de teatru de la Suceava a început şi a început bine. Între bucuria întâlnirilor, emoţiile generate de expoziţii, de premiera spectacolului Livada şi decantarea, metabolizarea acestora, rămâne puţin timp spre deloc pentru orice altceva. Dar cum am mai spus-o, bucuria împărtăşită se multiplică, aşa că paginile Insertului în festival sunt şi o invitaţie la descoperire, întâlnire şi nu în ultimul rând la o comuniune întru artă.

Livada

„Fiecare dintre noi are livada sa de vișini, iar cineva va încerca să o distrugă.”Slava Sambriș

Totul este de vânzare. Fiecare lucru are un preţ. O etichetă legată cu şnur. Un preţ mai mare sau mai mic, uneori un preţ fix (240 de rublişoare, o sumă care traversează timpurile), alteori o viaţă de om. Lucrurile au valoarea pe care le-o dăm. Livada este acolo sau aici, dar este şi în noi. Este tot ce visăm, chiar şi atunci când visul ne îngroapă. Este un ideal. O piatră de temelie. Un început sau un sfârşit. Un sfârşit şi un nou început. Sfârşitul unei epoci şi începutul uneia noi. O călătorie. O căutare. Descoperiri. Aduceri aminte şi relaţionări proaspete. O cercetare filosofică dar mai ales emoţională. O întâlnire cu noi prin umanitatea personajelor, respectându-le şi lor dreptul la viaţă, dreptul la propria poveste. Spectacolul Livada este toate aceste lucruri la un loc şi ceva mai mult. O viziune proaspătă şi onestă în descoperirea textului. O reprezentare delicată şi puternică în acelaşi timp a situaţiilor, a contextelor, a oamenilor. Vorbim de o epocă, dar epoca se vede cel mai bine prin oameni, prin umanitatea lor, prin capacitatea lor de a se raporta la timpul şi viaţa lor.

O Ranevskaya în care lupta dintre forţa sentimentului contrabalansează sensibilitatea acestuia, în care conştiinţa propriei vieţi decupează cu demnitatea suferinţei, cu forţa ultimei speranţe nenorocirea supremă. O Varia martora eternă a suferinţei, întruchipare a suferinţei fără speranţă, a resemnării, a spiritului de sacrificiu, a altruismului, a iubirii cu toate nuanţele ei, a destinului neîmplinit. O Ania inocentă şi alintată, obosită de timpul pe care îl lasă în urmă, dar prea puţin atinsă de el, care se aruncă cu entuziasmul şi plăcerea viscerală de a-l devora, în acest timp nou care-i e mai aproape. O Duniaşa naivă şi influenţabilă care urmăreşte un vis cu determinarea absolutului. O Charlotta ca o pasăre rănită care caută evadarea din singurătate.

Un univers vizual în care privirea caută neobosită, cu curiozitatea şi hotărârea copilului care ştie că acolo sunt comori în fiecare colţ.

Sunt doar câteva elemente pe care timpul şi spaţiul, elemente neiertătoare, îmi permit să vi le destăinui acum.

Slava Sambriş este un regizor a cărui sensibilitate şi atenţie la detaliu crează un univers extrem de ofertant, cu o forţă născută din autenticitatea sentimenturlui şi cercetării artistice. Slava Sambriş produce turbulenţe, permeabilizează stratul protector al spectatorului cu delicateţea şi intensitatea emoţională unei zbateri de aripă.

Luana Popa

Livada, după Livada de vişini de A.P. Cehov. Regia: Slava Sambriș. Scenografia: Răzvan Bordoș. Costume: Diana Nistor. Univers sonor: Dumitru Seretinean. Lighting design: Costi Baciu. Video design: Mihai Nistor. Distribuția: Ranevskaya – Cristina Florea, Lopahin – Alexandru Marin, Gaev – Răzvan Bănuț, Varia – Clara Popadiuc, Trofimov – Iulian Burciu, Ania – Diana Lazăr, Semionov Pișcik – Horia Andrei Butnaru, Epihodov – Cosmin Panaite, Duniașa – Delu Lucaci, Charlotta – Maria Teișanu, Iașa – Bogdan Amurăriței, Figurație – Mihai Ciobanu, Firs – Emil Coșeru – actor la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași. Producţie a Teatrului Municipal Matei Vişniec Suceava

 

Cât de plictisitor sună?

E oficial ! A început festivalul! Nu e cu artificii de alea de Revelion, ci de alea mentale.

Şi dacă tot vorbim de artificii mentale, vreau să atrag atenţia asupra celor mai neaşteptate dintre ele. Nu vă povestesc despre spectacole extraordinare, despre actriţe şi actori superbi, regizori, compozitori, scenografi, gânditorii de lumini geniali, nu despre astea, partea glamour. Asta o vedeţi şi o simţiţi singuri, nu vă povestesc eu ce bombe emoţionale vă poate furniza teatrul. Nu, pe mine mă interesează partea aceea de care ne ferim, partea „prăfuită”, pentru „profesori”, aia la care merg doar „intelectualii”. Adică, nu vă descurajaţi, conferinţele.

De când am asistat, acum nişte ani, la discuţii libere pe care le aveau în faţa scenei, între scaune, Matei Vişniec cu George Banu, m-am îndrăgostit de concept. Până acolo încât acum consider că un festival (nu neapărat de teatru, poate fi şi de rock) fără discuţii este sec. Să fie de vină lumea aceasta complexă în care trăim şi în care nu putem consuma doar produsul cultural fără meta-produsele tip behind the scenes, ce a gândit autorul, ce a simţit actorul etc.?

Sincer nu cred. Astea folosesc numai în PR şi nu sunt niciodată la rivalitate cu produsul, fiind mai superficiale decât acesta. Arta nu se explică, arta se trăieşte.

De la acele întâlniri facilitate de „Zilele Matei Vişniec” de pe vremurile de dinaintea înfiinţării teatrului am rămas dependent de aceste „conferinţe” până la a considera o marcă a maturităţii unui festival prezenţa sau absenţa lor.

Nişte oameni care stau pe scaun şi îşi dau cu părerea. Asta ne mai trebuia! Ei bine, da, exact asta ne mai trebuie din când în când. Chiar şi pentru cei care se hrănesc cu certitudini de dimineaţa până seara nu strică să se sacrifice o dată să vadă dacă suportă efortul de a asista la unii care stau în fund pe scaun (sau în picioare, cum preferă Matei) şi îşi dau cu părerea. Pentru că, de la George Banu încoace am descoperit că sunt unii oameni care sunt atât de inteligenţi şi care pot să îţi povestească lucruri fără să te facă să te simţi idiot. Lucruri care să rămână cu tine măcar o perioadă lungă după, dacă nu pentru restul vieţii.

Lucruri simple, clare, idei care lor le vin natural, dar care în tine pot pune o ordine după care ai tânjit, poate, toată viaţa. Cel mai ades fără să ştii încotro să cauţi. Mici sau mari clarificări pe care, că ştiai sau nu că îţi trebuiesc, le primeşti gratuit asistând la o discuţie de oameni inteligenţi. Poţi nimeri aşa în una dintre acele „întâlniri esenţiale”, cum le spune Matei Vişniec.

Tema conferinţei, la acelea la care merită să asişti, este întotdeauna doar pretextul de la care se porneşte. E ca în artă: principalul, cand ai ceva de spus, este să te apuci. Să faci primul pas, să începi de undeva. Şi de acolo, mai ales potenţat de un partener de discuţie care nu vrea să te înece în înţelepciunea lui, nu mai există limite.

Inclusiv abordarea pragmatică şi nu neapărat cea entuziastă, precum a mea, este uşor argumentabilă. Păi să o luăm aplicat:

Avem conferinţa cu numele Cum se ratează un rol? Perspectiva criticului. Sună tehnic, nu? Dar dacă, ascultând cum bate Călin Ciobotari câmpii pe ce îi e drag lui, îţi explici şi tu de ce ţi-a plăcut actriţa/actorul tău preferat în spectacolul x şi nu şi în Y. Sau, mai rău, de ce îţi place o formă de teatru şi de ce alta nu? Sau, de fapt, aflând câte ceva despre cum îţi distilezi gusturile, să afli ceva despre tine. Şi astfel să te distilezi pe tine însuţi, având acces la perspectiva şi inteligenţa celorlalţi, puse gratuit la dispoziţie de aceste minunate agregatoare comunitare numite festivaluri.

Şi apoi ţi se mai ţine o conferinţă despre O istorie a sărutului în teatru. Este că devine tot mai interesant? Realizaţi că nu e istorie pe bune, nu? Alo, liceenii, studenţii, toată lumea! Abia acum începem să vorbim! Dacă sărutul nu e pretext îndeajuns să te duci la o conferinţă, atunci eşti mort şi ne pare rău, dar trecem mai departe. Condoleanţe.

Pace. Nu „Pace ţie”, ci simplu Pace. E adevărat, sună prea vag pentru a-ţi face o idee dacă merită pierdut timpul, dar aici intrăm cu arsenalul tehnic al vânătorului de conferinţe. Dacă titlul sau tema sunt prea vagi, nu ai de unde să ştii dacă e o prăfoşenie academică sau un cocktail intelectual. Atunci trebuie să te uiţi mai departe la brandul gazdei sau al moderatorului. În studiul nostru de caz moderatorul este Matei Vişniec. Chiar dacă nu aţi citit nimic de el, de brand tot aţi auzit. Dincolo de brand, mă mai jur şi eu, în care aveţi încredere

nesfârşită, că de aia îmi citiţi aberaţiile, că Matei Vişniec e prea tare. Nimic din teatrul absurd nu e absurd. Doar îţi trebuie o sensibilitate aparte pentru a vedea cât de pe faţă este de fapt acest tip de exprimare. Şi asta se antrenează (mai ales prin conferinţe). Dar după ce o dobândeşti, nu te mai poţi opri din râs. (Aşa ajungi să îţi placă şi arta lui George Roşu.) Ori, vă închipuiţi cum trebuie să fie lumea vazută prin ochii celui care scrie chestiile astea după ce le vede şi le trece prin sufletul şi apoi mintea lui? Să nu te duci să îl tot asculţi? E şi mai simplu decât să îl citeşti.

Deci am bifat, avem moderator bun. Că dacă ai moderator slab nu auzi decât laude la adresa invitatului. Perorate de moderator sau de invitatul însuşi. Astfel de conferinţe sunt pierdere de timp. Pentru biografii şi CV-uri relevante avem net.

Apoi, dacă încă eşti nesigur, mai ai un filtru. Numărul de participanţi. Aici e foarte tricky. Ideal e să fie discuţii unul la unul. Dacă sunt mulţi e un semnal de alarmă, pentru că vor avea loc să vorbească puţin şi atunci, ca să strălucească, până şi oamenii inteligenţi sunt tentaţi să o dea în clişee. Să nu pară ei mai puţin …  decât … La conferinţa cu Pacea de exemplu sunt mulţi tare. Tot nume şi nume, dar cam mulţi. Să vedem dacă până şi Matei îi poate gestiona. Dar dacă din atâtea minţi luminate nu e cu revelaţie, să fie cu distracţie, că la urma urmei suntem în teatru şi când acesta nu e bun, măcar e distractiv. Vedem sâmbătă la 11. Sau nu. Cum vreţi. Nici nu ştiu exact ce încerc eu aici să vă conving. Eu mă duc oricum. Veniţi, nu veniţi, cum credeţi.

Dinel Dumitru Teodorescu

Am fi tentaţi a descrie pe George Roşu şi arta sa printr-o elegantă metaforă, respectiv „îmblânzitor de cuvinte”. Dar, citind arta sa, pentru că la George Roşu arta se citeşte, se încasează în stomac şi apoi se simte acut, am putea spune că este mai degrabă un antrenor de cuvinte („personal trainer”). Este clar ca are o relaţie specială cu ele, că stă aproape de ele, că e mai mult în cantonament cu ele decât acasă, că le scoală dimineaţa din somn, le zguduie puternic la înviorare şi le aranjează frumos în concepte care fibrilează privitorul. De aceea arta sa constă nu în îmblânzirea cuvintelor, ci în intuirea maximei performanţe posibile a acestora şi în antrenarea lor continuă întru obţinerea acestei performanţe. Altfel cum ar putea spune în 10 cuvinte mai mult decât putem noi în 5 pagini? Numai cuvinte antrenate şi aranjate de el, cu ţinta clară, cu voinţa neştirbită şi perfect infuzate cu patriotismul artei vor fi capabile de performanţele intelectuale ale artei sale.

Daca nu aţi prins vreodată privirea lui George Roşu când o echipă de cuvinte i-a intrat în minte (adică pe terenul de joc) şi performează un dans haka, atunci aveţi oportunitatea de a lua desertul de după meci, în expoziţia Desert Cultural.

Arta este o sălbăticiune foarte rară. Poate fi capturată uneori, dar depinde de relaţia cu cel care reuşeşte să o prindă cât de bine va rezista în captivitatea formei. Uneori rămâne zveltă şi mereu proaspătă, alteori parcă întinereşte şi se îmbogăţeşte pe măsură ce trec secolele. Înfăşurată în scorţoşenii, de obicei se înăbuşă şi se mumifică. Poate fi foarte elegantă şi moartă. Arta ţine în egală măsură de dragoste şi de inteligenţă. Arta ţine în egală măsură de creator şi de privitor.

De aceea George Roşu o curtează din aproape în aproape, cu o timiditate şi o reverenţă care în mod normal nu îl caracterizează. Definind-o nu direct, pentru că nu poate avea nimeni atâta orgoliu cât să creadă că i s-a revelat definiţia artei. Ci aproximativ, cu grijă să nu atingă contururile ei cu prea multă îndrăzneală, pentru că atunci ar putea dispărea.

Zece definiţii ale artei dublate de zece exemplificări ale ei şi cinci comentarii. Doar atât vă propun George Roşu, Insert Cultural şi Asociaţia Un Concept Luna. Pentru astăzi.

 


Teatrul Matei Vișniec Suceava

Teatrul Matei Vișniec Suceava