Nouvelles
Un pact artistic: Vișniec și Botond Nagy la finalul „Trilogiei brutalității”: „Femeia – câmp de luptă”
de Alina Tonigaru
Botond Nagy și estetica șocului
Sunt sigură că orice v-aș spune despre spectacolele lui Botond Nagy (și am văzut câteva) nu ar putea pregăti pe nimeni pentru șocul pe care îl trăiești, ca spectator, în sală. Există regizori care spun povești. Botond te aruncă într-un coșmar atent construit, te zdruncină, te pune față în față cu lucruri pe care preferi să nu le vezi și de la care, totuși, nu poți să-ți iei ochii.
Indiferent de spectacol, de la Botond Nagy pleci mereu cu aceeași senzație tulburătoare: că ți-a reconfigurat creierul. Te scoate brutal din zona de confort ca să-ți dea ceva înapoi – ceva mai durabil decât liniștea pe care o pierzi în timpul reprezentației. Pleci mai treaz, mai atent la lume și la tine.
De data asta, hotărârea a fost simplă și impulsivă. Duminică, după ce am votat în decembrie, m-am urcat în mașină și am plecat spre Iași pentru premiera lui Botond Nagy: „Femeia – câmp de luptă”, cu un text al lui Matei Vișniec.
Cartografierea suferinței
Nu îți ia mult, de la începutul spectacolului până în momentul în care simți primul fior pe șira spinării. Urcă lent, în spirală, până în creștet și îți răsfiră fiecare șuviță, ca apoi să se descarce prin fiecare falangă. După, frisoanele te vor cuprinde de-a binelea, chiar dacă în Sala CUB a Teatrului Național Vasile Alecsandri din Iași sunt peste 25 de grade. Este genul de frig care nu vine din aer, ci dinăuntru, care ți se cuibărește în suflet și îți prinde inima într-o gheară.
Radiografia lui Matei Vișniec asupra ororilor pe care războiul bosniaco-croat le-a scrijelit în sufletul și pe trupul femeilor este, în mâinile lui Botond, mai mult decât un simplu text dramatic. Este o rană deschisă, un ritual de rememorare, un act de acuzare și, în același timp, un strigăt de supraviețuire.
O mașinărie scenică perfect calibrată
Dacă nu ați văzut-o încă pe Andreea Boboc pe scenă, veniți la „Femeia – câmp de luptă”. Replică după replică, ți se descărnează trupul acolo, pe scaunul de spectator. Bucată cu bucată. Nu exagerez: greu am reușit să mă recompun, deși trecuseră aproape trei ore de când se trăsese cortina.
Alături de ea, Diana Roman, Mălina Lazăr și Livia Iorga construiesc un cor al traumelor feminine care nu cade nici o clipă în patetic sau în tezism. Totul e precis, controlat, dureros de lucid. Fiecare privire, fiecare pauză, fiecare respirație pare așezată cu penseta și bisturiul într-o operație deschisă pe creier.
Vinovații principali pentru această stare sunt, desigur, Botond Nagy și Matei Vișniec. Unul, cu imaginația lui scenică radicală; celălalt, cu o construcție dramaturgică prin care refuză să cosmetizeze adevărul despre război și despre ceea ce rămâne după el în trupurile și în mințile femeilor.
Scenografia lui Raul Cioabă și soundtrack-ul lui Claudiu Urse completează impecabil această lume claustrofobă, în care nu există refugiu estetic, doar adevăr. Fiecare sunet, fiecare obiect, fiecare umbră contribuie la senzația că ești prins într-un mecanism din care nu poți ieși neatins.
Când teatrul nu mai oferă refugiu
Vă spun cu sinceritate că „Femeia – câmp de luptă” nu este un spectacol confortabil. Nu este un spectacol de „duminică seara”. Este un spectacol care te obligă să vezi, să simți, să porți cu tine ceva ce ai prefera să lași în sală.
Dar tocmai de aceea este necesar.
Mergeți să vă convingeți. Nu mă îndoiesc că o să îmi mulțumiți. După ce vă veți fi dezmeticit din transă, e adevărat, dar o să-mi mulțumiți.
Trilogia brutalității și cuplul Vișniec–Botond. Teatrul ca memorie a războaielor europene ale secolului XX.
Există întâlniri artistice care trec dincolo de o simplă colaborare, devenind adevărate alianțe de viziune. Între Matei Vișniec și Botond Nagy pare să se fi construit, în ultimii ani, exact acest tip de pact: unul al lucidității radicale, al refuzului de a cosmetiza istoria și al nevoii de a spune, din nou și din nou, povestea războaielor europene din secolul XX. Dar nu din perspectiva eroilor, ci a corpurilor fragile ce au străbătut aceste războaie, a vocilor frânte și a traumelor încă deschise ale spațiului ex-iugoslav.
Cele trei spectacole montate de Botond după Matei Vișniec — „Cuvântul progres rostit de mama suna teribil de fals” a Teatrului Național ”I.L. Caragiale” București, „Femeia – câmp de luptă” de la Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” Iași și „Întoarcerea acasă”, o producție a Teatrului Municipal „Matei Vișniec” Suceava, sunt parte din ceea ce autorii ei au numit „Trilogia brutalității”. O trilogie despre războaie fără glorie, despre o Europă sfârșiată și despre felul în care violența istoriei se imprimă definitiv în trupul uman.
Cu toate acestea, nu vă așteptați să fie spectacole despre front. Sunt spectacole despre ce rămâne după ce toate bătăliile se vor fi încheiat.
Războaiele nu se termină odată cu armistițiul
În toate aceste povești, Matei Vișniec nu este interesat de strategii, de bătălii sau de ideologii. Îl interesează consecințele intime ale războiului: femeile violate, mamele care își caută copiii într-o lume distrusă, oamenii care încearcă să trăiască mai departe într-un univers moral pulverizat.
În „Întoarcerea acasă”, războiul este deja consumat: ceea ce vedem este tentativa aproape imposibilă de a reface o viață după catastrofă. Textul, scris de Matei Vișniec în urmă cu aproape douăzeci de ani (inițial numit Recviem), este despre întoarcerea simbolică a morților, care își revendică locul într-o lume în care adevărul și ideea de victorie și-au pierdut sensul. Spectacolul propune o reflecție asupra memoriei, ierarhiei sacrificiului și riscului ca violența istoriei să se repete.
„Cuvântul progres rostit de mama suna teribil de fals” mută accentul spre absurditatea discursului politic, spre golirea limbajului într-o lume în care „progresul” coexistă cu lagăre, bombardamente și epurări etnice. Vișniec disecă discursul ideologic al secolului XX, acest „progres” care sună obscen atunci când este rostit deasupra ruinelor și exodurilor. Este spectacolul despre minciuna civilizației moderne văzut prin ochii unor părinți care nu își vor mai vedea copiii decât dincolo de moarte.
În „Femeia – câmp de luptă”, totul ajunge în punctul cel mai radical: corpul. Trupul femeii devine literalmente teritoriu de război, spațiu ocupat, violat, distrus sistematic. Nu mai vorbim despre metafore, ci despre carne, traumă și supraviețuire.
Toate trei vorbesc despre același lucru: despre cum secolul XX european nu a fost, în ciuda mitologiei sale culturale, doar un secol al civilizației, ci și unul al barbariei organizate.
De ce Balcanii? De ce ex-Iugoslavia?
Apetența lui Matei Vișniec pentru acest spațiu nu este întâmplătoare. Stabilit în Franța, jurnalist la Radio France Internationale, Vișniec a fost unul dintre intelectualii est-europeni care au urmărit din interiorul Occidentului dezintegrarea violentă a Iugoslaviei în anii ’90. A fost martor, prin reportaje, mărturii și fluxul constant de informație, la primul mare război european de după 1945. Pentru el, Balcanii nu sunt o periferie exotică, ci un avertisment.
Războiul bosniac a arătat că Europa nu este imună la genocid, la violență etnică, la barbarie. Că lagărele, violurile colective și epurările nu sunt accidente ale trecutului nazist, ci posibilități mereu latente ale prezentului. În multe dintre textele sale, Vișniec tratează spațiul ex-iugoslav ca pe un teritoriu simbolic: locul unde se prăbușesc iluziile europene despre progres, rațiune și umanism. Acolo unde discursul despre civilizație sună, literalmente, „teribil de fals”.
Când totul e mai mult decât un spectacol
Întâlnirea lui Matei Vișniec cu Botond Nagy nu este întâmplătoare. Botond are o sensibilitate regizorală perfect compatibilă cu universul lui Vișniec: un teatru al corpurilor supuse, al spațiilor claustrofobe, al imaginilor care nu lasă spectatorului nicio ieșire confortabilă. Transformă textul într-o experiență senzorială aproape fizică.
În mintea și mâinile lui Botond Nagy, „Trilogia brutalității” este mai mult decât un ciclu de spectacole politice: transcede într-o adevărată instalație de artă despre memorie și violență. După mine e la fel de nimerit să fie jucată pe o scenă sau – poate în viitor – la oricare muzeu de artă contemporană din lume.
Teatrul – o formă de vigilență
Dar poate că adevărata miză a acestei trilogii nu este trecutul, ci prezentul. Într-o Europă din nou traversată de războaie, de naționalism, de discursuri radicale, spectacolele lui Matei Vișniec și Botond Nagy funcționează ca un sistem de alarmă. Ne amintesc că violența nu începe cu tancurile, ci cu limbajul. Cu ideologia. Cu „progresul” rostit fals. Și că, înainte de a deveni statistică, războiul a fost întotdeauna despre trup și minți.
Rememorând totul, realizez că de fapt, „Trilogia brutalității” nu este despre Balcani. Este despre Europa întreagă. Despre felul în care continentul care a inventat drepturile omului a produs, în același secol, Holocaustul, Gulagul și războaiele iugoslave. Despre cum violența nu este o anomalie, ci o parte structurală a modernității europene.
Matei Vișniec a conceptualizat ”Trilogia Brutalității” departe de postura moralistului, realmente ca un martor, permițându-i lui Botond Nagy să monteze spectacolele nu într-un registru militant, ci ca un adevărat arhitect al memoriei.
