Nouvelles

Teatru Zilele Păcii la Teatrul „Matei Vișniec”, de Doru Mareș

Date de l'article: 30 mai 2023

Unsprezece zile de teatru, muzică, artă plastică, lansări de carte, conferințe, ba chiar și demonstrații ecvestre au însemnat la jumătatea lui mai ediția de anul acesta – a șaptea, desfășurată între 18 și 28 mai – a Festivalului Internațional „Zilele Teatrului Matei Vișniec” din Suceava. Tema de acum, mai necesară decât oricând în ultimele (multe) decenii, cel puțin în această parte a lumii, a fost Pacea. Pace chiar teoretizată explicit și inteligent în conferința susținută de Matei Vișniec și Dan Turturică, secondați de intervențiile precise ale unora dintre invitații festivalului. Pace transpărând din toate celelalte paliere ale evenimentului, cel puțin fiindcă de-o întreagă istorie, între arme, muzele dacă nu tac sunt puse la zid. Pace afirmată în nuanțe polemic-sensibile în Sinagoga din Suceava de Matei Vișniec și Alain Timar, împreună cu actorii Clara Popadiuc și Răzvan Bănuț, și muzicianul Marius Alexandru Aluncărițe, în spectacolul-lectură Memoria locurilor, memoria cuvintelor, pe textul celui dintâi, amintind că pericolul repetării oribilului pândește și din afara, și dinlăuntrul datului creativ al omului.

De altfel Alain Timar, directorul companiei avignoneze Théâtre des Halles, a fost prezent și în calitatea sa de regizor cu o a doua montare pe scena suceveană, Occident Expres, după Matei Vișniec, un exercițiu picaresc de o poetică sapiențială, cu izbucniri, rezolvări onirice și o blândă strategie a umanului, abil orchestrate de actorii Cristina Florea, Cătălin Mîndru și Horia Butnaru.

Aceluiași inventar al soluției Occident îi aparțin și spectacole precum Dispariții, după textul lui Elise Wilk, montat la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântul Gheorghe de Cristian Ban, dar și Toată liniștea din lume, conceput la Centrul de Teatru Educațional Replika de Mihaela Michailov și Radu Apostol. În primul caz, o poveste a sașilor, desfășurată pe parcursul a vreo opt decenii, între deportări și emigrări, între efluvii sentimentale și frustrări existențiale, sub spectrul dictaturii, dar și al nenorocului sau, ca să parafrazez un titlu cunoscut, vieți de oameni așa cum au putut/au fost lăsate să fie și ele. În al doilea, o tragedie maternă îmbrăcată într-un text extrem de minuțios conceput, un râs înghițit ca lacrimile, tocmai pentru a nu izbucni într-un plâns inoperant. Actrița Katia Pascariu reușește performanța, timp de aproape două ceasuri, cu răbdarea femeii care nu are nimic de pierdut din vedere, poate și fiindcă nu mai are nimic altceva de pierdut decât totul.

Tot dintr-o ispită, de data aceasta a călătoriei care pe etape de parcurs poate descoperi și luxul, calmul și voluptatea baudelairiene, dar și necunoscutul doldora de sensuri, pornește și jucăria inteligentă a lui Andrei Huțuleac, imaginată la Teatrul Maria Filotti din Brăila după textul lui Donald Margulies, Naufragiat!. Ciprian Chiricheș, secondat de colegii lui Nicholas Cațianis Jr., Blanca Doba și Corina Borș spun povestea cine știe cât inventată, cât trăită de exploratorul elvețian Louis de Rougemont, alcătuind din obiectualul propus de Maria Nicola lumi exotice, stări limită, capcane benigne, o împăcare neîmpăcată cu existența așa cum îi vine ei să fie, cât de aiuritoare ar fi conjunctura.

Nu e vorbă, festivalul sucevean are nevoie de o selecție mai riguroasă, fiindcă numai din prima jumătate (cea la care am putut participa) puteau lipsi de pildă o nefericită șușă precum Spectatorul condamnat la moarte, montată la Giurgiu de Antonela Cornici, cu atât mai nefericită cu cât apelând la două nume grele ale scenei românești, fără a da consistență produsului, sau Tata, după un text prea de tot datat al lui Dumitru Matcovschi, căruia, la Teatrul Luceafărul din Chișinău, Slava Sambriș nu i-a găsit o rezolvare care să treacă dincolo de granițele unei localizări extrem de restrictive în timp și spațiu.

Pe de altă parte, tot Slava Sambriș semnează regia unuia dintre spectacolele-cheie ale Zilelor sucevene, prin montarea la teatrul gazdă a unui text fundamental al dramaturgiei de oriunde și din toate timpurile, Livada de vișini, sub titlul Livada. Scena, deschisă la intrarea spectatorilor, e din start un prim pariu câștigat pentru captarea atenției (și a benevolenției, ca să zic așa), și lucrul acesta se datorează indiscutabil decorului imaginat la superlativ de Răzvan Bordoș: de data aceasta, livada e o lume a show-room-ului și-n interior, și pe-afară – uneori te întrebi dacă parizianul „afară” chiar mai există, fie el doar pentru Ranevskaya căreia Cristina Florea îi oferă o imagine inedită, mai degrabă de personaj cu tălpile bine așezate pe pământ, într-un moment de relaxare din obligație. Alb-argintiul generalizat (de floare de vișin? de lume care caută asepticul?) e spart discret de costumele Dianei Nistor, și ele în tonuri pale precum contextul unei realități pălinde. Deși, ai zice, altfel bine organizatul spațiu al vânzării este unul al zâmbetului comercial, generalizat și el. Ceea ce se vede cu ochiul liber al spectatorului, este detaliat calm, dar dinamic de obiectivul telefonului lui Grișa, sprijinit de video-designul lui Mihai Nistor și lighting-designul lui Costi Baciu.

Or, Grișa (Mihai Ciobanu, un puști de o seriozitate și de o aplicație surprinzătoare), copilul înecat al Liubov Andreevnei, adus în scenă de regizor, am senzația că devine elementul central al acestei montări, alături de Firs, interpretat cu același calm ca al copilului-operator, dar de la celălalt capăt al timpul de trăit, de Emil Coșeru. Același calm, dar altă dinamică, cea a împăcării, chiar dacă de încheiat s-a încheiat vremea ambilor. Cum s-a încheiat și cea a livezii de portrete de familie, portrete de epocă, vișini antropomorfi ai unei istorii revolute, oricum s-ar chinui să zâmbească actanții ei reziduali. Grișa și Firs sunt (de pe) altă planetă, una care freamătă de melancolia lui Lars von Trier, dar care nu amenință să izbească, ci să absoarbă, să acopere, să destrame, să evapore. Cum ar fi să o facă și cenușa-sol negru ce se revarsă din dulapul centenar și în care Grișa va „planta” nenumăratele portrete.

În contrapondere, explozia de energiei a Duniașei (un adevărat vârtej uman propus de Delu Lucaci) ține de un tratament ludic ajungând înainte de pauză la visul erotic în care nebunia senzorială e una cu suprarealismul de culoarea și consistența sângelui. Ludic altfel ratat (căci despre o lume care (se) ratează este vorba) de toate tentativele punctuale, de la cele ale unor dandy ca Gaev (Răzvan Bănuț) – din lumea care se vinde ca inventar de „Accesorii, Jucării, Diverse” – sau Lopahin (Alexandru Marin) – „marfa nouă” care înlocuiește relaxat muzica anilor ΄80 cu sound-ul tehno –, la clovnul Semionov (Horia Butnaru) sau la clovneriile Charlottei (Maria Teișanu) care se va transfigura într-un bizar lar al casei-livadă-show room, trăgând pe trena interminabilă corabia-jucărie și portretele-vișin, sub ochii de o curiozitate blând ironică ai lui Grișa. La mijloc, martor mai degrabă intuitiv decât analitic, Varia (Clara Popadiuc – stau și mă întreb ce tipologie nu poate acoperi această actriță de o disponibilitate rară). Se adună în ea împăcarea unor Grișa sau Firs, tragedia izbucnind din beția lui Lopahin, eleganța (în cazul ei, perfect temperată) a lui Gaev (în cazul lui, reflex al unei cutume care însă nu-l va face să treacă vreodată granița unei copilării păgubos-simpatice), burzuluielile de fetiță pândind orizontul feminității ale Aniei (Diana Lazăr) și așa mai departe, până la insolența benignă a lui Iașa (Bogdan Amurăriței), sexualitatea disimulată și episodică a lui Epihodov (Cosmin Panaite) ori pitorescul lui Trofimov (Iulian Burciu).

Slava Sambriș spune la Suceava o poveste eclatantă despre o „viață anapoda și nefericită”, vorba lui Lopahin, despre o lume în derivă, care citește Nietzsche și adoarme (vorba aceluiași), o memorabilă poveste cu tâlc.

Orice reflectare a acestei ediții a Zilelor Teatrului Matei Vișniec ar fi nefirească fără reamintirea uneia dintre personalitățile cheie ale înființării companiei sucevene și primul ei director, poeta Carmen Veronica Steiciuc, victimă a pandemiei de Covid 19, comemorată acum prin volumul Amintiri despre Carmen, poeta care alungă norii, coordonat de Matei Vișniec și Elena Brândușa Steiciuc și apărut la Editura Muzeului Național al Literaturii Române din București.