Théâtre Municipal "Matei Vişniec" Suceava

  • Accueil
  • Nouvelles
  • Două spectacole de referință la Suceava - de Luana POPA (Revista Teatrul azi - numerele 5-6/ 2022)

Nouvelles

Două spectacole de referință la Suceava - de Luana POPA (Revista Teatrul azi - numerele 5-6/ 2022)

https://teatrul-azi.ro/produs/teatrul-azi-numarul-5-6-2022

Spectacolul „Sclavi” este exercițiu de introspecție pe o temă dată, o temă grea, dar esențială. Pornind de la un caz real, Maria Manolescu Borșa a construit o ficțiune care chestionează însăși condiția umană.

Folosind forța textului dar și înclinația sa spre analiză lucidă Cosmin Panaite a preluat textul și a imaginat un spectacol care nu doar că ilustrează tema extrem de complexă în multitudinea ei de fațete, ci construiește un adevărat dicționar de recunoaștere a slăbiciunilor umane cu detalii fine și aspecte subtile puse într-un context perfect recognoscibil și cu care spectatorul poate relaționa fără nici un efort.

„Sclavi” este un spectacol care creează pentru spectator un context extrem de fertil pentru întrebări, întrebări care nasc alte întrebări, întrebări la care se găsesc răspunsuri și întrebări la care răspunsurile, deși uneori evidente, par să ne scape.

Pentru mine, dincolo de ceea ce reprezintă și transmite la nivel de mesaj, la nivel de act artistic, a luat și forma concretă a răspunsului la întrebarea: care mai este rolul teatrului în vremurile noastre?

„Sclavi” nu este atât despre cazul real al ciobanului sclav la o stână din România (județul Galați, anul 2012) cât este o analiză a mecanismelor umane care permit ca astfel de cazuri să existe încă (județul Mureș, anul 2022).

Spectacolul se joacă cu publicul pe scenă, dar de data aceasta locurile care-și așteaptă spectatorii sunt chiar în decor, de jur împrejurul spațiului de joc. Locurile sunt marcate de pernuțele roz așezate pe gradenele acoperite de același gazon artificial care acoperă spațiul de joc, eliminând astfel peretele invizibil dintre scenă/actori și spectatori. Pernuțe, un timp de acomodare și o voce caldă pentru a ghida spectatorul în a-și găsi o zonă de confort într-un spațiu pe care abia acum îl descoperă.

Un cuplu modern, un sclav eliberat, un primar și o directoare de teatru, un spațiu minimalist exploatat cu ingeniozitate te transportă instantaneu și fără echivoc din realitatea ta, a spectatorului, în realitatea spectacolului, din apartamentul urban în Frumuşiţa rurală, pe o scenă de teatru și înapoi în realitate, o realitate a spectacolului care nu mai este delimitată de realitatea ta cotidiană.

Echipa regizorală nu abuzează de trucuri și instrumente pentru a stârni reacții emoționale, pentru a conduce spectatorul într-o anumită direcție, ci lasă situațiile, personajele și relațiile dintre acestea să-și spună cuvântul. E mai degrabă un demers lucid și rațional foarte atent structurat, care prin intensitatea și forța lui devine puntea către conștientizarea poveștii/mesajului și a implicațiilor acestora, stârnind emoția la un nivel interior mult mai adânc decât un apel direct la emoție pentru decriptarea mesajului.

 

Spectacolul chestionează „binele”, „binele” în care credem, „binele” pe care ni-l dorim, „binele” pe care suntem dispuși să-l facem, „binele” pe care îl facem, și tot ceea ce sacrificăm/compromitem pentru „binele” nostru în numele „binelui”. Spectacolul vorbește despre oameni, cu bune și rele, despre realități și percepții, despre atitudini și reacții, despre lupte interioare și renunțări, despre disponibilitatea de a vedea și a face și despre incapacitatea de a vedea și a face, despre iluzii și amăgiri, despre eșec și conștientizare, complicitate și corupție, neputință și nesiguranță, fragilitate și disperare.

Doru/Tereza – ciobanul sclav (Costin Bucătaru), Pavel – un tânăr actor (Horia Andrei Butnaru) și Ana – iubita new age (Diana Lazăr) alături de directoarea de teatru (Cristina Florea) și primarul din Frumuşiţa (Mîndru Cătălin Ştefan) construiesc aproape palpabil senzația unei societăți caracterizată prin inadecvare, neputința de a ieși din propria poveste/iluzie, de la nivel personal până la nivel colectiv. Dacă cele trei personaje principale au nume, sunt clar identificate și ne vorbesc, dincolo de cuvinte, prin tot ceea ce fac sau nu fac în spațiul de joc, despre o istorie personală cu fricile, neliniștile, frustrările, traumele, luptele fiecăruia, celelalte două personaje relevă o stare socială, distanțarea de problemele reale, interesul personal mascat de discursurile privind interesul pentru comunitate punctând aproape cinic situațiile.

Costin Bucătaru continuă să uimească cu talentul și profesionalismul cu care dă viaţă personajului, un amestec tulburător de naturalețe și firesc, de vulnerabilitate și forță, de intensitate și fragilitate.

Horia Andrei Butnaru construieşte un personaj veridic şi autentic în conflictele interioare, în zbaterea de a fi un om bun, în încercarea de a-şi găsi validarea în plan artistic dar şi la nivel personal, în relaţia de cuplu. Trăirile personajului sunt autentice şi convingătoare, zguduitoare prin modul în care le livrează, intens şi în acelaşi timp reţinut, conturând în acelaşi timp drama personajului, a eşecului, dar şi drama consecinţelor şi a implicaţiilor acestora, la nivel personal şi social.

Diana Lazăr în rolul Anei, iubita actorului, ridică ziduri, construiește distanțe, se ascunde într-un fals paradis mai mult sau mai puțin spiritual, fugind de realitatea ei și a celor din jur, încercând cu metode aplicate să-și adoarmă neliniștile, fricile, neîmplinirile. Ana este un personaj puternic care lasă să transpară propriile vulnerabilități, renunțări, disperări, fără a-și știrbi din determinare și care prin tot ceea ce reprezintă subliniază cu atât mai mult tema spectacolului.

 

Spaţiul intim, închis, devenit chiar personal se continuă în sala goală, prezidată de Directoarea de teatru, o dată cu deschiderea cortinei. Se creează o nouă atmosferă şi spectatorul resimte o nouă senzaţie, un alt tip de izolare în faţa golului dominat de Cristina Florea, un alt tip de poziţionare faţă de o lume care este în acelaşi timp şi exterioară şi interioară timpului şi spaţiului spectacolului. Prin deschiderea spaţiului, spectatorul devine din observator/martor discret al personajelor în partener/complice al acestora, expus în egală măsură. Cristina Florea interpretează rolul cu umor, cu dezinvoltură, cu siguranţă, configurând un personaj care sintetizează în câteva replici, prin atidudine şi joc aplicat, o problemă importantă a scenei culturale contemporane.

Primarul din Frumuşiţa pare simpatic, carismatic prin atitudine şi obiceiuri, e trecut deja prin scandalul care a afectat imaginea „frumoasei Frumuşiţa”, e călit şi nu-l sperie interesul actorului şi a jurnalistei de la Bucureşti. Personajul navighează cu naturaleţe şi dezinvoltură printre insinuări şi acuze, contracarând cu legendara ospitalitate şi bună dispoziţie a omului care primeşte musafiri, a celui care nu are nimic de ascuns. Aceeaşi bonomie apare şi în relaţia cu directoarea, lăsând să se vadă fără echivoc că puterea pe care ştie că o deţine nu are nevoie de demonstraţii de forţă şi că indiferent de cât de sensibil şi inconfortabil e subiectul, acesta e mai uşor de mascat cu atitudini binevoitoare decât cu violenţă.

Nu există eroi, nu există happy-end. La teatru, ca-n viaţă, există drame, traume, moduri mai bune sau mai puţin bune prin care procesăm ceea ce ni se întâmplă, moduri în care relaţionăm cu noi înşine şi cu ceilalţi, există relaţii de putere, există compromis, rătăciri, iar graniţa dintre bine şi rău e întotdeauna foarte fină şi foarte uşor de pierdut din vedere.

„Sclavi” este despre noi, despre cine suntem, despre cine alegem să fim şi cât de mult alegem să închidem ochii şi să ne ascundem, despre răul pe care-l blamăm, dar pe care îl tolerăm, îl ignorăm şi căruia nu îi împiedicăm cu nimic existenţa, despre binele pe care îl invocăm şi atât.

Drumul spre iad e pavat cu intenții bune. Ale mele, ale tale, ale noastre.

Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava – „Sclavi”, de Maria Manolescu Borșa. Regia: Cosmin Panaite. Scenografia: Oláh Réka. Atmosfera sonoră: Oana Hodade. Mișcarea scenică: Andreea Belu. Grafică: Benedek Levente. Distribuţia: Horia Andrei Butnaru, Diana Lazăr, Costin Bucătaru, Cătălin Ștefan Mîndru, Cristina Florea.

 

Întâlnirea cu Mîndru Cătălin Ştefan şi cu baronul Münchausen este una cu totul şi cu totul specială. Un nou spectacol care se joacă cu publicul pe scenă, un nou tip de intimitate care se înfiripă între public şi actor. Încă de la primii paşi pe scenă, spectatorul este întâmpinat de actor şi personaj. Te primeşte în spaţiul/lumea lui şi te invită la dialog, creând astfel o atmosferă intimă şi o relaţie personală cu ceea ce urmează să descoperi şi la care eşti invitat să participi nu doar ca spectator observator, dar şi ca partener de dialog, implicat activ la nivel raţional şi emoţional. O dată intrat în „casa” baronului observi spaţiul de joc, o masă, diferite obiecte, un sistem de sunet, camere video, într-un capăt trei plasme şi personalul tehnic în celălalt. În prelungirea spaţiului de joc – o rampă.

Musafir binevenit în spaţiul fizic şi apoi în lumea şi povestea de viaţă a baronului, spectatorul porneşte într-o aventură în care fantasmele se împletesc cu amintiri şi mărturisiri tulburătoare care provoacă o proprie introspecţie şi analiză. Nu doar a personajului şi a ceea ce ne propune prin călătoria sa personală dar şi a noastră, a privitorilor.

Prin joaca copilului singuratic şi „nevăzut”, Mîndru Cătălin Ştefan construieşte un univers de sunete şi trăiri pe care mai apoi le va folosi în diverse combinaţii pentru a întregi universul emoţional care ni se prezintă. Totul se întâmplă sub ochii noştri: şi compoziţiile sonore şi grafica proiectată pe covorul alb şi elementele video pe care le vedem pe cele trei televizoare.

Spectacolul e un carusel care te poartă în timp real prin trăirile copilărilei, prin dureri universale şi personale, fantezii şi născociri prin care ţi-ai dat sens existenţei sau care te-au prins în mreje şi cărora le-ai devenit prizonier. Întrebările care se nasc în tine şi întrebările care-ţi sunt adresate direct nu sunt retorice, îşi cer răspunsuri, răspunsuri pe care să le formulezi atunci pe loc şi răspunsuri care se cer formulate mai târziu după ce tirada baronului i-a sfârşit.

„Münchausen” e un spectacol pe care îl urmăreşti cu curiozitatea de nestăvilit a unui copil dublată de nostalgia şi chiar tristeţea adultului care ajunge să pătrundă sensurile ascunse până şi în cele mai inocente şi copilăreşti gesturi, umbre, detalii.

Un text complex care dă personajului o dimensiune profund umană, o montare şi interpretare de o sinceritate şi profunzime care conduce la reflexie în mod natural şi fără a simţi vreo constrângere.

Parcursul personajului este unul firesc şi la fel de firesc se împletesc în discursul său momentele de mărturisire zguduitoare cu cele imaginate fantasmagoric. Aceste aventuri fantastice devin cumva la fel de credibile prin cheia pe care spectacolul o oferă prin scena copilăriei, copilăria fiind universul în care totul este posibil, unde fiecare emoţie capătă dimensiuni pantagruelice şi care lasă urme adânci în devenirea personală. Iar depăşirea momentelor critice şi însăşi supravieţuirea personajului este legată de ieşirea cu bine din aceste aventuri în care realitatea se împleteşte cu fantasticul, o realitate uneori mai înfricoşătoare decât orice plăsmuire a imaginaţiei.

Regizorul Ovidiu Caiţa, actorul Cătălin Ştefan Mîndru şi echipa artistico-tehnică formată din Sebastian Raţiu, Mihai Nistor şi Nelu Zlei au construit un univers în care totul este posibil şi totul este credibil. Modul în care este construit spectacolul, în direct, sub ochii noştrii, îi amplifică spectaculozitatea, magia şi misterul.

Faptul că echipa tehnnică este prezentă în spaţiul spectacolului, că spectatorul îi poate vedea lucrând şi contribuind în timp real la construcţia spectacolului adaugă o nouă dimensiune acestuia. Sunt şi nu sunt acolo, sunt şi nu sunt personaje reale, sunt şi nu sunt personaje fictive. Ne putem imagina că sunt parte din plăsmuirile copilului care-şi inventează prieteni, care-şi inventează jucării, care are nevoie de audienţă pentru toate jocurile pe care le născoceşte. Ei sunt şi parteneri de joc şi public, creează împreună universul care fascinează şi totodată fac parte din el.

Prezenţa lor în capătul spaţiului de joc amplifică senzaţia de singurătate a personajului. Ei sunt acolo, dar la distanţă, iar interacţiunea cu ei e limitată la o singură replică; în schimb ei controlează şi definesc atmosfera prin elemente vizuale de grafică şi video design. Şi astfel devin un simbol al destinului care desenează liniile între care personajul are să-şi joace viaţa.

Atmosfera de singurătate, izolare, înstrăinare a personajului este semnalată şi prin scenografia rece, dominată de echipamente tehnice (3 televizoare mari, camere video, sistem de înregistrare/redare sunet, microfoane, telefoane etc). Spectacolul foloseşte tehnologia la mai multe niveluri. Tehnologia face parte din scenografie, conturând un anumit context, un statut social şi emoţional. Tehnologia ca mijloc de comunicare – baronul filmează şi se filmează, interacţionează cu spectatorii prin intermediul acestor instrumente, înregistrează şi redă sunete, voci, emoţii. Tehnologia ca mijloc de compensare pentru lipsa relaţiilor interumane şi în acelaşi timp ca spaţiu în care se izolează/protejează de ceilalţi.

Covorul alb de scenă care se continuă cu o rampă ce devine perete în capătul opus televizoarelor este un loc de refugiu, un loc în care plăsmuirile imaginaţiei prind viaţă prin grafica lui Sebastian Raţiu. Albul se colorează, golul se împlineşte prin culoare, pulsează în ritmul amintirilor, al trăirilor, al mărturisirilor, ca într-un vis, pentru ca apoi să lase din nou loc golului în care din când în când se refugiază personajul.

„Münchausen” este un spectacol complex în care personajul alternează într-un echilibru perfect jocul şi inocenţa cu drama şi mărturisirea, alunecă fin în fantezie pentru a reveni delicat într-o realitate dură. Îşi analizează cu luciditate şi amuzament parcursul, acceptându-l în final cu gândul că astfel i se va asigura supravieţuirea peste timp.

„Poate că nu povestea contează, ci ce ascunde ea”.

Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava – „Münchausen”, de Alexa Băcanu. Regie: Ovidiu Caița. Scenografie și grafică live: Sebastian Rațiu. Video design: Mihai Nistor. Sound design: Nelu Zlei. Distribuţia: Mîndru Cătălin Ştefan.


Matei Vişniec Théâtre

Matei Vişniec Théâtre