Théâtre Municipal "Matei Vişniec" Suceava

Nouvelles

Crai Nou - Insert Cultural Nr.6

Crai Nou - Insert Cultural Nr.6

https://www.crainou.ro/2022/09/06/insert-cultural-nr-6

Cu Andreea Belu despre Sclavi
De cele mai multe ori vedem produsul final, în cazul nostru spectacolul. Ne place sau nu, alegem sã-l revedem
sau nu, ne vorbește sau nu, rãmâne cu noi sau nu, dar rareori aflãm despre mecanica din spatele producției și ce înseamnã asta pentru cei care îl realizeazã. Andreea Belu este coregrafã și interpretã de dans contemporan. A fãcut parte din echipa de creație a spectacolului Sclavi, semnând mișcarea scenicã. Dincolo de a fi un profesionist prin excelențã, Andreea Belu este și un om deosebit de atent, sensibil și un partener de discuție extrem de generos.
Întâlnirea cu textul și perspectiva unei noi colaborãri cu Cosmin Panaite în calitate de regizor: „Mi-a plãcut foarte
mult textul și problema pe care o ridicã, mi-a plãcut ideea cã s-a pornit de la un caz real, dar ceea ce se întâmplã e o ficțiune care mi se pare cã puncteazã mult mai mult esența lucrurilor, noțiunea de sclavi, felul în care ne sabotãm sau ne autosabotãm. Așa cã am spus da. M-a atras foarte mult subiectul și lucrul cu Cosmin. Îmi place foarte mult
vulnerabilitatea lui și faptul cã uneori aratã aceastã vulnerabilitate. Teatrul sincer și teatrul actual e pentru mine sub
egida umanului. Asta m-a atras.” Coregrafie și mișcare scenicã: „Existã o mare diferențã între coregrafie și mișcare
scenicã. Coregrafia presupune scrierea mișcãrii, asta fiind definiția, dar coregrafia presupune ceva mai mult, niște
extratexte, momente care nu sunt înscrise în text dar care ajutã la crearea atmosferei, la crearea subtextului, la evi-
dențierea esenței, despre ce e piesa de fapt. Se poate apela și la limbajul dansului, dacã e nevoie. Fiecare spectacol e total diferit, fiecare spectacol are nevoile lui, nu existã douã la fel și nici douã abordãri la el a aceluiași text. Iar mișcarea scenicã se bazeazã mai mult pe un limbaj corporal. De exemplu, când conceptul e distanțarea, doi oameni care deși sunt un cuplu cum e cazul acesta, vorbesc tot timpul din perspective paralele, nu se întâlnesc niciodatã și atunci pe asta se creeazã un tip de limbaj care poate sã conținã reacții, poate sã fie și mai ilustrativ, sã conținã și gesturi sau chiar un limbaj gestual al personajului - cum reacționeazã el pe scenã, cum se așazã pe un scaun, ce obiecte are, cum se raporteazã la ele, care e ritmul în care o face. Cam asta e diferența dintre coregrafie și mișcare scenicã. De multe ori coregraful vine cu inputul ãsta, el regleazã anumite lucruri, curãțã, adaugã anumite lucruri, dar totul merge în virtutea esenței piesei. Ce vrea spectacolul sã spunã dincolo de cuvinte? Cuvintele personajele, tot ce înseamnã verbal, rațional, de obicei este un pretext pentru a crea o anumitã stare, pentru a ajunge la oameni, un pretext nu în sensul de scuzã, ci de media, e un canal. Tot ce ține de mișcare într-o piesã de teatru, în orice fel de manifestare performativã, trebuie sã fie peste ceea ce se poate spune în cuvinte, pentru cã altfel devine pleonastic. Cred cã ãsta e aportul semnificativ al mișcãrii într-un spectacol, cu asta vine mișcarea în plus. Mișcarea și coregrafia se construiesc în funcție de spațiu, de ceea ce imprimã spațiul respectiv - e un spațiu
intim, e un spaþiu care presupune suprafețe mari, e un spectacol pe implozie, e un spectacol care vrea sã atragã
și sã punã întrebãri la care nu existã rãspuns. Toate elementele converg cãtre esența spectacolului. Echipa creativã
la asta lucreazã și fiecare pe pãrticica lui creeazã un tot care sã dea acea esențã cãtre cei care privesc. Indiciul cã lucrurile funcționeazã apare atunci când nici una din pãrțile astea, mișcarea scenicã, muzica, spațiul, textul etc nu se delimiteazã de celelalte. Nu funcționeazã dacã vezi separat lucrurile, simþi cã-ți lipsește ceva. Ele lucreazã împreunã. În mintea mea, ca privitor, apare tot timpul întrebarea - unde e dansul - cã vãd mișcare scenicã, deci clar e cu dans, cu mișcare, unde e mișcarea, cã n-o vãd. Asta mi se pare de obicei un indiciu foarte bun la tipul ãsta de
spectacol, la alte tipuri, nu e neapãrat un indiciu bun. Dacã reușești sã nu decantezi lucrurile, unde e muzica, unde
e spațiul, înseamnã cã lucrurile se împletesc bine și fin.” Provocãri:„Eu prefer spațiul proximal, intimitatea, lucrurile foarte fine care pot fi percepute. Mi se pare cã e mult mai aproape de experiența ta ca privitor, ca om. Pentru mine asta e zona de confort. Dar ambele perspective sunt la fel de valabile. Provocãri sunt în ambele tipuri de lucru. Aici provocarea a fost cum îl deschidem 360 de grade pentru public. Eu am lucrat efectiv la cum fac ca lucrurile sã devinã 3D. Hai sã vedem cum transformãm totul într-o experiențã 360 O din care lucrurile sã fie vizibile parțial, dar sã nu încurce, sã nu mã frustreze ca privitor. Când ești aproape cumva timpul se dilatã și pentru noi e o mizã, ca timpul sã nu mai conteze. Dacã e sã fac racord ca privitor cu o experiențã din viața mea, conflictualã sau nu, doi oameni care interacționeazã, niciodatã gesturile n-au fost mari, vizibile. Am cãutat firescul asta al felurilor în care se
întâmplã lucrurile. E un alt pilon. Ce e uman în chestia asta, cã umanul apropie, mai ales când proximitatea e atât
de evidentã. În funcție de coordonatele astea se creeazã lucrurile - distanța dintre privitor și ceea ce se întâmplã
e foarte importantã. Sunt niște piloni în tot universul ãsta de variabile, orice poate sã fie orice, dar cum faci selecția...
ce e coerent și avantajos. Ori piesa asta s-a vrut a fi o experienþã umanã, nu neapãrat un spectacol de privit.
El funcționeazã și așa, dar nu asta s-a vrut.” Cu ce ti-ai dori sã plece spectatorul:„O sã dau un citat atât de clasic și de adevãrat, cã a devenit un truism: spectacolele bune nu dau rãspunsuri, ci pun întrebãri. Îmi doresc sã plece cu ideea cã suntem buni și rãi. Fie cã ne place, fie cã nu. Suntem buni și rãi, mai ales rãi, buni în anumite situații, greșim foarte mult, nu ne place sã ne uitãm la greșelile noastre, încercãm sã ne justificãm și încercãm sã ne convingem înãuntrul nostru cã e bine ce facem pentru cã, tocmai conștiința noastrã ne spune cã greșim. și îmi
doresc sã plece și cu ideea cã teatrul nu trebuie privit neapãrat de la distanțã, de pe un scaun, cã experienþa asta e
puțin diferitã de aceea în care stai acasã în fața televizorului și primești informație pe orice cale, artisticã sau nu.”
Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava - Sclavi de Maria Manolescu Borșa. Regia: Cosmin Panaite. Sce-
nografia: Oláh Réka. Atmosfera sonorã: Oana Hodade. Mișcarea scenicã: Andreea Belu. Graficã: Benedek Le-
vente. Distribuția: Horia Andrei Butnaru, Diana Lazãr, Costin Bucãtaru, Cãtãlin Ștefan Mîndru, Cristina Florea.
Urmãtoarea reprezentație: 7 septembrie, ora 19.
                                                                                                                                                        Luana Popa

VERTICAL

de Dumitru Dinel Teodorescu
Sclavi?
Care
sclavi?
Își amintește cineva cum e sã trãiești? Oare ce înseamnã pe bune sã trãiești? Majoritatea cresc copii. Impresia cã
trãiești, așa, prin delegat, e un drog puternic. E ca atunci când “fetele noastre au luat aur la Olimpiadã” sau
“ai vãzut ce bine au jucat bãieții noºtri”? Cel mic a luat premiul ..., iar cea mare e foarte talentatã la ... Uite
doza. Dar pe mãsurã ce trece timpul creierul se obișnuiește și doza trebuie mãritã. Așa cã cel mic va trebui sã
aducã tot mai multe premii, iar cea mare va trebui sã fie mai bunã decât ... și mai repede, cã timpul trece. Ca și
copilãria lor. (Auziþi un gâfâit?) și undeva, precum mahmureala dupã euforia beției, parcã simți cã ceva nu ai fãcut bine. Parcã copilul e mai puțin încântat de realizãrile lui decât tine. Parcã e o tristețe lipicioasã acolo care nu poate fi ștearsã oricât freci. Dar ce știe el? E pentru binele lui, va vedea mai târziu. (Poate îl va ajuta psihoterapeutul.)
Cei competenþi deleagã bonelor creșterea delegatului lor la viaþã. Nu poți sã nu ai copii, doar ei sunt bucuria de a
trãi! Iar viața e cum e, nu prea ai când sã dai ochii cu bucuria de a trãi. Doar trebuie sã muncești, sã pui pâinea pe
masã, sã îi îmbraci ... De la Bershka. Cã nu ești un ratat! (Aici pe cei cu bani grei îi încearcã un zâmbet – bonele lor se îmbracã de la Bershka, nu copiii lor). Iar pâinea e bineînțeles metafora pentru Mac – nu râdeți, în Bucovina va fi coadã zilnic la McDrive și în 2022. Toți știm asta. Și dacã nu ai copii, te poți bucura de viațã? Un hobby, pisici, dragoste, Dumnezeu, care e rãspunsul? Ai un hobby, dar cât timp îți permiți sã petreci cu el? Un week-end pe lunã? Ai o iubitã. Mai vorbiți altceva decât banalitãþi cotidiene? Cum știi dacã o relație mai existã cu adevãrat?
Pisicile par rãspunsul. Așa cum dictatorul pare rãspunsul la toate problemele în totalitarism. Pisicile sunt o companie simpaticã, dar viața cu ele nu e viațã, e sclavie. De soție și copii poți fugi, cã-și pot lua de mâncare și singuri, dar copiii pãroși? Nu te lasã inima sã-i lași neîngrijiți. Și ce trist se uitau când ai plecat ... N-ai mai pleca.
Credința pare a fi calea cea mai sigurã. Dacã Dumnezeu poate fi delegat sã preia toate responsabilitãțile de pe lume, viața poate fi binecuvântatã. Ai luat 2 la mate: așa a vrut Domnul, nu e vina ta. Ai fost prins furând, așa a vrut
Domnul, cã deh! N-ai fost prins furând? Perfect, vezi cã aveai dreptate sã furi? Știți tu și cu Domnul de ce. Dumnezeu sã decidã dacã iei 2 sau nu, cã tu tot nu înveți. Te smerești și gata. Știi cã ai greșit, dar asta e, sã mã ierte Dumnezeu, cã asta e treaba lui. Viața e o luptã fãrã o clipã de respiro. Parcã noi ãștia nu știm? Când sã le faci
pe toate? Copiii au prea multe teme și sunt și cam prost crescuți, serviciul e mereu acolo, mașina e deja prea veche,
apartamentul e prea mic. Și când te mai și îngrași ... Numai telefonul e prieten adevãrat. Iți dã cu lingurișa și validare, și afecțiune, iți satisface orgoliul de a fi peste alții, de a fi admirat. Dar mai ales invidiat! E vocea care te ghideazã prin meandrele modernitãții.
Sclavi? Ce sclavi?


Matei Vişniec Théâtre

Matei Vişniec Théâtre