Haute couture teatral la Suceava

https://revistagolan.com

Colecția teatrală primăvară/vară în tonuri de roz

Suceava din zilele astea de festival de teatru este un adevărat show. Frez. Se respiră frez, se poartă frez, lumina pe seară e frez. E culoarea anului în Bucovina. 

Suceava este ca un mare show internațional de modă, este glamour ‒ vă rog să-l pronunțați franțuzit, nu englezit, casele de modă importante sînt reprezentate de teatrele invitate în festival, haute-couture teatral, pe podium defilează cele mai bune „manechine”, adică actorii. Versatilitate, creativitate, diferențe stilistice și vizuale. Un show al emoției pure, al inventivității, al textelor clasice sau contemporane, al expresivității. 

A fost un început de festival cu toate motoarele în plin, Angela Zarojanu și echipa ei dibace de la teatru, împreună cu sufletistul și neobositul Matei Vișniec, nu au făcut rabat de la nimic. Teatrul Matei Vișniec zbîrnîie, astfel festivalul duduie. Am povestit despre cum au fost primele zile de festival, cu conferințe foarte bune, cu teme diverse, concerte, teatru stradal, performance-uri, cu o premieră națională, un spectacol pe un text nemontat vreodată. Dar peisajul teatral din aceste zile s-a schimbat, efervescența din primele zile a căpătat acorduri baritonale de expresivitate. 

Spectacolele de teatru invitate și-au luat scenele cu drepturi depline, și-au desfășurat forțele pe scena mare a teatrului, în spațiile neconvenționale de la Uzina de Apă, pe scena de la Casa de Cultură. După premiera națională a spectacolului „Cum l-am îngropat pe Stalin” (regia Theodor Cristian Popescu) a pornit un iureș de spectacole, „Scrisori de pe front”, o propunere specială a Asociației Texte bune în locuri nebune (în regia lui Ionuț Caras), a pus pe gînduri audiența, un subiect delicat, mărturiile celor plecați să lupte pe front în cele două războaie mondiale și poveștile lor către familiile lăsate în urmă. Un spectacol-lectură trebuitor. A schimbat macazul spectacolul Teatrului din Botoșani care a venit cu „Iubesc! Iubesc! Te iubesc!”, de Avtandil Varșimașvili, regia Andro Enukidze, mi-a rămas umorul mișcării scenice de care s-a ocupat Victoria Bucun, un coregraf pe care-l urmăresc de niște ani și care-mi place extrem de mult.

„Cine l-a ucis pe tata?”, de Edouard Louis (regia Andrei Măjeri) mai că nu are nevoie de o prezentare specială, dar de special este special, este un spectacol de mare calibru pe care l-am văzut la premieră, pe scena Teatrului Metropolis de la București, o scenă de mici dimensiuni, o sală extrem de cochetă, gîndit pentru acel tip de scenă, spectacol pe care l-aș revedea oridecîteori pot. La Suceava era prima reprezentație pe o scenă mare. Eu zic că nu a suferit cu nimic fiind jucat pe scenă mare, ba din contră, eu am descoperit lucruri pe care nu le văzusem la premieră, este un spectacol care te lasă fără vorbe, dar cu sute de imagini, de frînturi de replici, cu suavitatea muzicii alese, cu coregrafia impecabilă a Andreei Gavriliu și mișcările perfecte ale actorilor, cu emoția momentului cu paharele și cînt live. Iar dramatizarea Mihaelei Michailov este fină și bogată în tonuri și nuanțe.

Am ieșit din sala mare a teatrului fără să mă grăbesc, m-am uitat la fețele oamenilor pentru a încerca să le prind privirea, o microreacție pe colțul gurii, să surprind vreo vorbă, să pornesc antenele în încercarea de a luat pulsul spectatorilor, cum au simțit ei acest spectacol. Aplauzele au durat mult, au fost ca o furtună de iulie, cu ropote puternice. Am adorat reacția publicului. 

Mi-am tîrșiît picioarele pe caldarîm, străzile sînt proaste, găurite, pline de gropi, șanțuri, denivelări mari, nu înțeleg lipsa de grijă și de drag față de orașe a primarilor, nu e vorba doar despre Suceava. Parcă nu erau picioarele mele, pașii mei, aveam o stare de oboseală plină de entuziasm. Mi-am pus pe hîrtie cîteva gînduri, am cu mine trei stilouri cu cerneluri de culori diferite, am ales stiloul antracit cu cerneală turcoaz, voiam să pun pe cuvinte imaginile din capul meu. Și tot cu imagini am ales să continui, am făcut un drum pîn’ la mînăstirea Dragomirna și am redescoperit-o la fel de frumoasă, cu silueta ei elegantă, suplă, ca o velă de catamaran. Cerul deasupra curții mînăstirii era de un turcoaz înfocat, ca cerneala mea din stilou, norii se destrămau și se regăseau ca într-o îmbrățișare, liniștea celestă. O poezie de experiență. Și tot poezie magică pune artistul Marian Zidaru în picturile lui, tablourile de mari dimensiuni pe care a ales să le expună în „Cuib’, locul de la ultimul etaj al teatrului, atît de versatil, cu stîlpi metalici de rezistență, un simbol, poate, al trăiniciei teatrului. 

Las dîră de lumină, a spus Constantin Chiriac, directorul FITS Sibiu, la momentul poetic pe care l-a susținut la mînăstirea Voroneț. Căci, da, arta lasă dîre luminoase în oameni. 

Omul, iată personajul principal al pieselor scrise de Matei Vișniec, „omul, ființa umană cu orizonturile sale solare, dar și cu zonele sale de umbră.” Și m-am lăsat antrenată, împreună cu foarte mulți tineri, de „Șoptitorii”, un performance cu mare încărcătură emoțională, jucat la Uzina de Apă, foarte potrivit spațiul cu felul spectacolului, texte extrem de bune puse într-un loc foarte bun, ca să mă joc nițel cu cuvintele, căci performance-ul ăsta este sub pălăria Asociației Texte bune în locuri nebune. Încîntare. 

Ritmul festivalului este extrem de alert, trebuie să fii în priză, să poți ține pasul cu toate evenimentele și spectacolele de teatru la care chiar vrei să fii, să ajungi în toate locurile, de la teatru la Uzina de Apă, la Sinagoga veche de la 1870, la gara Burdujeni care este tare frumoasă, la Casa de Cultură și pe esplanadă, la Auditorium de la Universitate. Căci toate aceste locuri au creat o hartă a diplomației culturale. Vrei să simți diferențele dintre un spațiu și altul, între trupele venite în festival, atât din țară – București, Cluj, Fălticeni, Sibiu, Petroșani, Brăila, Constanța, Botoșani, Iași –, cât și din Ucraina, Republica Moldova, Italia, Spania. Și cîteodată te trezești că se amestecă lucrurile în cap și ar fi bine să dai un reset drastic minții ca să înțelegi ce vezi. Altfel, te trezești că ți se amestecă gândurile, că uiți ce ai văzut înainte și ce urmează să vezi, că o muzică parcă seamănă de la un spectacol la altul, deși nu e deloc așa. Tragi aer adînc, te oprești la „cașcarabeta cu cafea” de multe ori în zi, te scuturi nițeluș, poposești în grădina atelierului de cofetărie „Cristine de casă” pentru o prăjitură foarte bună și o apă rece. 

„Dacă vreau să fiu singur mă opresc și scot creta neagră din buzunar și trag un cerc în jurul meu”, Matei Vișniec. Da, mă inspir și mă-ncarc de scrierile domnului Vișniec, unele au fost citite, ah!, nu, interpretate, de Cristina Florea, Diana Lazăr, Delu Lucaci, Alexandru Marin, Cosmin Panaite, Bogdan Amurăriței și Horia Andrei Butnaru, actorii teatrului sucevean, la Sinagogă, iar restul trupei, Clara Popadiuc, Răzvan Bănuț și Cătălin Mândru au schimbat mersul trenurilor jucînd la gara Burujeni, în salonul în care odat’, în vremuri demult uitate, se țineau balurile, spectacolul Occident Express RO, regia Alain Timar. Am rîs cu hohot zglobiu, textul este țesătură de comedie cu bun gust și șuvițe de dramă fin adăugată. Despre rădăcinile grele și aripi de fluture imaginare, despre desțelenirea de patrie și adaptarea într-o altă lume. Despre granițe în ranițe, vorba celor de la Byron.

Și pentru că vorbim despre haute couture teatral și diplomație culturală, vin și zic că pe sub poalele festivalului găsești elementele astea care m-au făcut să simt că selecția spectacolelor, a conferințelor, a întîlnirilor cu oamenii nu e doar pret-a-porter, ci e cu multe elemente de eleganță a gesturilor, a vorbelor, cu o flamboaiantă bucurie genuină, cu o dantelă de spectacole, și-mi fuge gîndul la momentul ăsta de final de festival la „Perfect compus” al Alexandrei Badea, la „Delfini” al Adinei Lazăr, la „La cîțiva oameni distanță de tine” a lui Radu Afrim. 

„Să nu-mi mai spui niciodată delfin.” 

Într-un decor-acvariu se formează o familie, mama, tata, doi copii, o fată și-un băiat. Acvariul, forma de închistare, o lipsă de libertate, în care personajele sînt în văzul tuturor, nu au colțuri de evadare. Apar problemele în a vedea, realiza și duce situația nouă chiar cu părinții care refuză, într-o primă fază, să vadă și apoi să accepte că fiul lor este autist. „Nimeni nu te pregătește pentru asta”. Adina Lazăr a rescris piesa „Singurătatea pietrelor” de Flavius Lucăcel, folosind elemente din biografia personală.

„Mama mi-a promis că nu mă va pune niciodată într-un acvariu” e unica replică care e spusă de puștiul cu autism, delfin este metafora pentru autism, iar mie mi-au curs lacrimile fără să le pot opri. O bijuterie de spectacol, cu o încărcătură de stări, muzica de fundal este Dorul cu vocea inegalabilă a lui Aurelian Andreescu.

„Perfect compus”

Am mîncat o ciocolată întreagă, m-am așezat bine în scaun și m-am lăsat în mîinile Alexandrei Badea cu al ei „Perfect compus”. O poveste despre urmele pe care le lasă istoria în noi, despre ura și lașitatea anilor ’40, despre teroarea anilor ’50, despre frica anilor de după, despre colaboratori și, mai ales, despre cei care au rezistat. Nu e un subiect nou pentru mine, am citit cît am putut de mult despre pogromul de la Iași, am avut șansa de a avea bunici și părinți care m-au învățat că e important să știu și bunele și rele din istorie, a noastră sau universală, doar știind pot gîndi cu mintea mea, doar citind pot susține o părere. Mi-aduc aminte de serile în care bunicul meu, cu vocea blîndă, fără asperități în glas, cu o lentoare a vorbirii, făcuse un AVC în urmă cu niște ani și urmarea se simțea în rostirea cuvintelor, îmi spunea poveștile din istoria nepredată la școală, nevorbită în mod deschis, public, deh, comuniștii au făurit o istorie doar a lor unde totul era bine, noi eram cei mai frumoși și mai deștepți, not, o istorie care are suficiente unghere umbroase.

Ei bine, nu pot decît să susțin cu toată ființa mea punerea în lumina teatrului a acestor unghere. Țipă revolta, durerea, neputința. Dar spectacolul trupei Teatrului Radu Stanca din Sibiu este o oglindă pusă în fața oamenilor, fără să judece, fără să tragă semne negre peste oameni. Zguduitor spectacol, simplu, nu simplist realizat, acel simplu existent și-n fashion, less is more, less is good. 

„Mi-ar plăcea să fiu un superb pește neon pe care să-l cumpere un necunoscut și să-l ducă undeva departe”, Dan Coman, autorul textului spectacolului regizat de Radu Afrim.

Teatrul e orfevrărie, lucrătură cu sentimente, stări, fire de aur ale emoțiilor. Artă în care dacă dai totul, până la capătul orizontului, oamenii și lumea din jurul tău se preschimbă și fac ca realitatea să mustească de viață. La cîțiva oameni distanță de tine întinzi mâna și atingi doar umbra celorlalți, lumina unei dimineți ce vine dintr-o amintire, o înstrăinare, o poveste care nu e a ta, dar în care îți faci loc și tu, orice numai să fie un pic mai bine, să poți ieși, preț cît tragi aer în plămîni, din realitatea care se strînge sfîșietor în jurul tău. Și-o simți între coaste cu orice respirație. Despre adevăr și minciună, despre singurătate și dragoste. Haute couture actoricesc Natalia Călin, Mirela Oprișor, Marius Manole, Marius Bodochi, Flavia Giurgiu și Ștefan Iancu.

Mama, eu cu tine vorbesc cel mai deschis din toată lumea. Și mîna unei fetițe se lasă tandru peste mîna mamei ei, nu-i mai dă drumul pînă la finele spectacolului. Zi tu, nu este cel mai sincer fel de a spune te iubesc?