Ecouri din Festivalul Internațional Zilele Teatrului „Matei Vișniec” Mulțumim, Cristina Rusiecki!

https://revistacultura.ro

„Cioburi”. La fericita aniversare de 45 de ani

 de Cristina Rusiecki - critic de teatru

Despre dorința de a afișa o imagine spectaculoasă a propriei persoane, despre intenția de a-ți mistifica figura etalată în fața celorlalți, mai ales în fața celei care ți-a trădat încrederea, transformând disperarea în fericire glamour; despre nevoia de a-ți ascunde deriva psihică, menținându-te cu greu pe linia de plutire, în încercarea fără izbândă de a lipi cioburile din interiorul tău zdrențuit de femeie; și, mai ales, despre cât de grav îți afectează familia această aparență de fericire-liniște-stabilitate fake… despre toate acestea este vorba în „Cioburi”, piesa olandezului Jeroen van den Berg, text care a circulat la noi cu titlul „Aniversarea”.

Programat în Festivalul Internațional Zilele Teatrului „Matei Vișniec”, spectacolul teatrului gazdă a reprezentat un pariu – acela de a oferi credit regizoarei Alexandra Bandac Marian, aflată la debut, pentru un text dificil, încărcat de tensiune. Un pariu pe deplin câștigat! Atmosferă grea de familie, gata să facă implozie, relații construite meticulos, susținute de actorie performantă, tensiune de s-o tai cu cuțitul și, bineînțeles, dramatism pe măsură. Toate acestea țin deja de definiția unui spectacol remarcabil. Nu unul postdramatic, ci cu prisosință dramatic; nu unul făcut din momente ale căror legături se nasc în mintea privitorului, ci o poveste coerentă care dezvăluie, în fiecare scenă, noi și noi adevăruri.

Aparent, o aniversare disfuncțională. Mama împlinește 45 de ani și vorbește la telefon încercând să-și convingă interlocutoarea cât de fericită e. Este exuberantă, se simte minunat, viața de-abia începe. Nu lipsesc nici clișee ca „ești în mare parte responsabilă de fericirea ta”.

Doar că toți cei din jur, familia adică, par adunați cu forța la un eveniment pe care au obligația să-l bifeze. Pe de o parte, așa trebuie, pe de altă parte, nici nu ar vrea să o vadă nefericită pe soție sau mamă. Din expresiile lor publicul poate deja să ghicească ce precar e echilibrul familiei. În timp ce mama își exhibă fericirea la telefon, fiecare se ocupă cu altceva: soțul încearcă să depisteze cum să manevreze cu telecomanda noile obloane, băiatul aruncă cu ghemotoace de pâine, fata clamează că-i e foame. Doar că adolescenta mai are de așteptat mult și bine masa, câtă vreme mama ține să se laude interlocutoarei: cu momentul sărbătoresc, cu familia cântându-i „La mulți ani!”.

Convorbirea se întrerupe. Familia îi oferă daruri, printre care și un telefon. Preocupată în egală măsură să o bârfească pe cea cu care a vorbit și să-și zgândărească soțul pentru orice gest, sărbătorita nu prea bagă în seamă cadourile. Deja breșele din armonia familiei sunt vizibile. Meritul regizoarei, desigur, pe urma dramaturgului, este să ajungă pe nesimțite, prin acumulări bine gradate, de la starea evidentă de nemulțumire la tensiunea irespirabilă. Ajută mult fețele actorilor, stânjeneala și parcă frâna permanentă din corpurile lor, ca și blocajele din interacțiuni. Relațiile dificile de familie se devoalează treaptă cu treaptă. Nimic prea repede, totul dozat la milimetru. Ca într-un spectacol clasic de calitate. Tânăra debutantă Alexandra Bandac Marian merită felicitări pentru maturitatea regizorală.

Iar mama nu se potolește. Vrea cu orice chip să-și etaleze femeii de la telefon fericita sa aniversare. Reia conversația iar și iar, cu aceleași replici – repetate nevrotic –, pentru că de fiecare dată ceva se strică în filmarea momentului. Sărbătorita pune presiune pe toți membrii familiei. Fiecare din cei de față își manifestă insatisfacția: fata dă iama în tartine, băiatul citește absent sau se suie, teribilist, cu picioarele pe masă. Totul pare disjunct în această aniversare în care tatăl, preocupat să se scuze sau să respingă apelurile telefonice ale unei femei care îi clamează atenția, nu-și poate struni copiii adolescenți. Relațiile paterne se nuanțează fin între atașamentul care se ghicește la fiică și disprețul pe care îl etalează fiul. Ca și al soției care îi reproșează orice gest. În chip de dictator, mama îi ține pe toți la respect, frângându-le cele mai mici note de împotrivire. Puternică, actrița Cristina Florea, interpretează în forță, plusând de la un capăt la altul, cu doar câteva momente de slăbiciune: când dă năvală în tortul din frigider (singura piesă de decor, în afara mesei lungi care străbate scena) sau când face, demnă de milă, eforturi de a închega vechiul erotism conjugal.

Rupturile din familie ies din ce în ce mai mult la iveală. Universul casnic se sfărâmă, chiar și fizic, după cum se vede în crăpăturile-metaforă apărute în pereți. Fiecare trăiește drama în felul său. Fiecare răbufnește într-o criză de nervi, dărâmând sau spărgând ce găsește la îndemână. Fiecare vrea să evadeze din închisoarea de acasă: tatăl, în modul clasic, printr-o aventură extraconjugală de care vor afla curând și copiii; băiatul, hotărât să fugă, ca să nu ajungă ca părinții; fata, sensibilă, amintindu-și „totdeauna la noi era frig și ploaie. Mereu mi-era frig când eram acasă”.

Jocul planurilor temporale îmbogățește acțiunea, ca și imaginile evadării din atmosfera greu digerabilă, plină de ascunzișuri și de ipocrizii. Sau ca și cele ale trecutului idilic, când în familie nu apăruseră difuncționalitățile de azi. Când gravitația dizarmoniei nu-i apăsa, când totul avea sens și suflu proaspăt, când personajele pluteau în fericire și încredere, toate se văd în momentele coregrafice concepute de Juan Cruz Luque și interpretate cu grație și ușurință de Diana Lazăr și Bogdan Amurăriței. Sau în proiecțiile cu marea. Alter-ego-uri fericite, din trecut, ale unor oameni acum distruși.

Deloc surprinzător, rolul central în această paradigmă răsturnată îi revine tatălui. Figura lui se deteriorează ireversibil atât în ochii familiei, cât și ai săi. Cu o interpretare exemplară, cu aceeași naturalețe dintotdeauna, Cătălin Ștefan Mîndru reproduce bărbatul în care masculinitatea și forța de a-și ține familia fericită au fost strivite de timp, de rutină, de neînțelegeri. Pe vremuri, după cum le spune copiilor, „Eram tare mândru de voi și voi erați mândri de mine”. Doar că vremurile acelea au apus iar copiii resimt consecințele figurii deteriorate a tatălui.

Fata, în interpretarea fină și sensibilă a lui Delu Lucaci, străbate traseul de la atașamentul vizibil față de modelul patern la neîncrederea în el (centrul său de stabilitate), în sine și în lume. Băiatul, în interpretarea lui Alexandru Marin, parcurge drumul de la nepăsarea ostentativă la revolta furioasă, la impulsul de a trece la acțiune, adică la evadarea din universul familial. Legăturile dintre copii și părinți s-au sfâșiat în atmosfera plină de tensiune. O tensiune destul de greu de digerat de la un capăt la altul, spartă doar de contrapunctele video sau coregrafice. Poate că scurte intermezzo-uri cu umor ar fi ajutat. Dar aceasta, desigur, este doar o opinie personală.

Auzim pe toate căile, din sondaje, din presă, de la managerii de teatru, că publicul preferă comediile. „Cioburi” răstoarnă complet această percepție. Un spectacol consistent, care se întemeiază pe realități fundamentale, cu care publicul se identifică instant, are capacitatea să bată orice comedie. Dovada? La reprezentația din Festival nimeni nu s-a foit, nu a vorbit cu perechea, nu a aprins telefonul. Spectatorii au rămas concentrați și atenți de la început până la sfârșit. Q.E.D.

Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava

Cioburi

adaptare după Aniversarea,
de Jeroen van den Berg

Regia: Alexandra Bandac Marian
Scenografia: Sebastian Rațiu
Coregrafia: Juan Cruz Luque
Video design: Mihai Nistor

Distribuția

Cătălin Ștefan Mîndru, Cristina Florea, Delu Lucaci, Alexandru Marin, Diana Lazăr, Bogdan Amurăriței și copiii Amalia Calinciuc, Adela Ioana Boca, Victor Apetrei, Petru Petrariu