News
Vedere (de) la mare de pe Dealurile Californiei, de Nona Rapotan
Din felul cum sunt scrise piesele de teatru, îți dai seama că Jez Butterworth iubește, la fel de mult, (și) filmul. Piese elaborate, cu multe personaje (toate importante din punct de vedere dramaturgic), cu povești originale, născute în urma unor perioade de documentare serioasă. The Ferryman s-a jucat pentru prima oară în 2017, pe scena Royal Court Theatre, West End; The Hills of California s-a jucat în premieră absolută în 2024, la Harold Pinter Theatre, West End. Ambele piese au fost montate de Horia Suru – premiere naționale absolute – pentru Teatrul Clasic Ioan Slavici Arad (Luntrașul, despre care am scris aici și aici), respectiv Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava. (Dealurile Californiei, care a avut premiera în 14-15 februarie 2026). N-o să mă rezum la recomandarea de a vedea celor două spectacole și fiindcă despre Luntrașul am scris deja, o să insist acum pe premiera teatrului sucevean.
credit foto Amedeia Vitega
O trupă tânără, care n-are actori (și actrițe) din categoria +60, ceea ce limitează mult opțiunile repertoriale, dar care se află într-o continuă creștere în ultimii ani, semn că instituția își consolidează poziția pe harta culturală a județului/țării, dar și în rândul spectatorilor localnici, care au făcut sală plină la premieră. Pentru Dealurile Californiei, Horia Suru a făcut casting, dar nu pentru rolurile de oameni maturi, trecuți de o anumită vârstă, ci pentru… copii. Acțiunea se petrece în două perioade de timp diferite, de aici și nevoia de a dubla personajele (nu întâmplător am spus că se simte că Jez Butterworth iubește și filmul, unde este ceva firesc să urmărești evoluția unui personaj de-a lungul anilor și acesta să fie înlocuit sau machiat adecvat, astfel încât să devină recognoscibilă vârsta). Așa cum a fost gândită montarea de către Suru această dublare era necesară, dar a venit la pachet cu o dificultate, asumată și surmontată integral de regizor. Jocul copiilor nu strică imaginea de ansamblu, nu frizează grotescul prin tușe pe care le găsesc (încă) adesea în spectacolele dedicate copiilor (când copiii sunt învățați să joace teatral, să-și abandoneze naturalețea și firescul), ceea ce denotă un volum foarte mare de muncă cu fiecare în parte. S-a văzut și s-a simțit acest aspect, pentru că copiii n-au greșit circuitele, nu s-au încurcat în intrările și ieșirile din/de pe scenă, dar mai ales au cântat (cu un accent britanic fermecător, semn că regizorul chiar n-a lăsat nimic la întâmplare). Aici merită menționat că niciunul din copii nu urmează cursuri de canto și nici nu sunt înscriși la școli de artă, i-am întrebat după spectacol, de aceea este cu adevărat meritoriu efortul regizoral de a scoate la scenă un spectacol pe cât de răvășitor, pe atât de bine conturat din punct de vedere estetic.
credit foto Amedeia Vitega
În prima jumătate a secolului XX au fost la modă duetele, triourile etc. de cântăreți/cântărețe, care aveau propriile numere în spectacolele pe care astăzi le atribuim „teatrului de revistă”, dar care pe atunci aveau altă funcționalitate. The Andrews Sisters sunt celebre pentru hitul Rum And Coca-Cola și au cântat adesea pentru soldații americani care au luptat în cel de-al doilea război mondial. Trebuie să asociați acest succes și cu popularitatea radioului în acele timpuri, care contribuia masiv la creșterea popularității acestor duete sau triouri de voci. În Dealurile Californiei se aude celebra melodie, dar regizorul nu o scoate în evidență, ci se folosește de ea pentru a crea o scenă casnică, familiară; tot ceea ce s-a cântat în rest a fost în stilul surorilor Andrews, dar melodiile au fost în deplin acord cu subiectul piesei. Obsesia Verei, femeia care conduce pensiunea Vedere la mare și care are patru fete, este să le vadă pe toate cântând la diverse evenimente. Le pregătește (singură) intens pentru fiecare ieșire în public, dar succesul întârzie să apară. Pianistul pensiunii o ajută mult, dar niciodată până la capăt (în viziunea ei), în schimb nu ratează nicio oportunitate, vânând turiștii care ar putea să contribuie într-un fel sau altul la ascensiunea fetelor. Impresarul care l-a descoperit pe Nat King Cole sosește la timp în pensiune, după o serie de concerte promise fetelor, dar anulate toate, dar ceea ce la început părea a fi mană cerească, se dovedește a fi sursa unei tragedii insurmontabile. Impresarul o vrea doar pe Anna, iar prețul cerut este imoral: o partidă de sex care se consumă într-una din camerele pensiunii.
N-am făcut spoiler, ci doar am fixat niște repere, astfel încât să înțelegeți opțiunea regizorului pentru rolurile dublate. Fetele sunt ingenue, sincere; chiar dacă știu de greutățile materiale cu care se luptă mama, nu-și pierd speranța, la un moment ori vor pleca de acolo, ori le va fi mai bine. Când revin în pensiune, nu mai au același optimism, dimpotrivă; în afară de Gia, care a rămas în pensiune tot timpul, resemnată de mult, celelalte trei surori sunt un amestec de furie, revoltă, teamă și tristețe profundă. Vicky a revenit cu cei doi copii și soțul, deși convenția fusese să vină fără copii (dar n-au avut cu cine să-i lase), Ema are un copil mic, nu-l vedem, dar înțelegem din evocări câte ceva despre vârstă, sex și altele. Ana este fiica plecată în America să facă carieră muzicală, dar întârzie să-și facă apariția până în ultimul moment. Când apare, se dovedește a fi orice, numai întruchiparea succesului nu. Reunirea surorilor Webb pare a fi definitiv compromisă de luarea unei decizii imposibile: își lasă mama să sufere, până moare de moarte naturală, sau se decid pentru administrarea unei doze letale de morfină?
Între 1955, anul în care fetele încă visau că vor avea propria trupă vocală și 1976, când surorile Webb se reunesc pentru că moartea mamei este iminentă, societatea britanică – și nu doar ea – a cunoscut niște transformări greu de ignorat, influențate de terminarea celui de-al doilea război mondial, refacerea economiilor naționale și schimbările sociale care au venit de la sine. Toate acestea se regăsesc în rama spectacolului, dar la nivel de scenografie și costum – decorul, Bianca Veșteman, iar costumele, Bianca și Sabina Veșteman – care au făcut să încapă într-o casă tot ce contribuie în mod esențial la datarea acțiunii în sine, dar și la crearea unei atmosfere specifice. Scena nefiind prea mare, s-a compensat prin construcția etajată, iar rotativa a ajutat la schimbarea planurilor temporale, ceea ce a asigurat delimitarea momentelor și scenelor. Personajele își asumă costumele, înțeleg și știu cum să le poarte, inclusiv copiii, semn că s-a discutat mult pe text.
credit foto Amedeia Vitega
Din toată schimbare de planuri spectatorul rămâne cu o oarecare nostalgie, asociată unui demers meditativ neașteptat de provocator: ne-ar fi plăcut oare să trăim (cu adevărat) în acele timpuri? Cât de sancționabilă din punct de vedere moral este decizia maamei de a-și forța fiica să meargă mai departe, cu prețul propriei integrități (fizice și psihice)? Cât de ratate sunt viețile celorlalte trei surori, din moment ce nici vorbă de visuri împlinite sau schimbări spectaculoase în ceea ce privește averea și statutul social? Se nasc și alte întrebări în mințile spectatorilor, în funcție de nivelul de pregătire al acestora și de vârstă. Este momentul să spun că spectacolul este +12 ani, iar Horia Suru a avut grijă să nu fie nicio scenă discutabilă din acest punct de vedere. Limbajul licențios este perfect justificat când există (câteva înjurături care contribuie la firescul acțiunii), iar scenele de sex sau de goliciune nu există, pentru că nu se justifică. Nici urmă de violență, așadar, iar tema eutanasierii (temă secundară care însoțește trama tot timpul) a devenit subiect comun astăzi, spre deosebire de anii ’50-’70, când era ilegală orice formă de moarte asistată. Din acest punct de vedere, se poate naște o dezbatere interesantă, căci eutanasierea este încă una din marile dileme ale secolului pe care-l trăim, iar deciziile – indiferent care vor fi acestea – se vor lua în urma unui demers juridic elaborat și respectat ad litteram.
Despre copii numai de bine, cum spuneam mai sus. Dar nu pentru că animalele și copiii în scenă mută atenția de pe aspectele mai puțin lucrate sau schimbă soarta spectacolului în sine, ci pentru că lui Horia Suru chiar îi place să lucreze cu ei și știe să-i pună în valoare, iar de această dată l-au ajutat și cupletele de vârstă. Dintre actorii trupei, de o sensibilitate care face casă bună cu mersul pe sârmă, Clara Popadiuc face din Vera (la tinerețe, căci bolnavă și bătrână n-o vedem) și Ana două personaje de o profunzime care te determină să revezi spectacolul. Nici Maria Teișanu în rolul Emei nu e departe, cum nici Delu Lucaci în Gia sau Diana Lazăr în Vicky. N-ai cum să nu-l remarci pe Răzvan Bănuț, care face din Dany un rol pe cât de credibil, pe atât de savuros. Fiindcă lui Horia Suru nu-i plac lucrurile ușoare și nici scurtăturile, a adus în scenă un pianist adevărat, pe domnul Johannes Raimund Onesciuc (profesor la Colegiul de Artă „Ciprian Porumbescu” din Suceava), care și-a asumat integral rolul. Deloc de ignorat, muzica este compusă special pentru acest spectacol de Cári Tibor, un excelent compozitor de muzică, care cunoaște foarte bine specificul muzicii de teatru, universurile sonore create de el fiind originale și definitorii pentru constructul spectacular în sine.
Dealurile Californiei e un spectacol care pune în valoare trupa Teatrului Municipal „Matei Vișniec” Suceava și care merită oricând revăzut. Un amestec subtil de sensibilitate, delicatețe, arta actorului și meditație cu privire la sensul vieții, din care nu lipsesc momentele de umor, iar cele muzicale pun și mai mult în valoare calitățile profesionale ale actorilor și actrițelor.
