Editorial Liberul arbitru: Suflet de păpușă (2026) la Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava

https://filme-carti.ro/

Editorial: Liberul arbitru: Suflet de păpușă (2026) la Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava

de Ioan Mateiciuc, 28 ianuarie 20260

Suflet de păpușă (2026) la Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava

Regie artistică și adaptare: Gheorghe Mândru
Text: după Andrei Graur
Scenografie: Diana Mitulescu
Muzică originală: Viorel Burlacu
Coregrafie: Alice Ioana Florentin
Distribuție: Diana Lazăr, Ciprian Mistreanu, Maria Teișanu, Cosmin Panaite, Costin Bucătaru, Răzvan Bănuț, Delu Lucaci, Alexandru Marin, Bogdan Amurăriței, Iulian Burciu

Piesa de teatru „Suflet de păpușă” funcționează ca un remake simbolic și propune rescrierea unor mitologii clasice ale copilăriei – Pinocchio, Toy Story sau Vrăjitorul din Oz – nu pentru a le reproduce, ci mai degrabă pentru a le tensiona critic. Dorința păpușii Elyse de a primi un suflet și de a deveni om pornește dintr-o schemă tradițională a inițierii, dar spectacolul mută progresiv miza, pe măsură ce relațiile și emoțiile personajelor cu care Elyse intră în contact îi afectează profund dorința inițială, descoperind, într-un final, că nu transformarea în om este adevărata provocare, ci confruntarea cu ceea ce a devenit umanitatea astăzi.

Elyse parcurge o serie de întâlniri și probe care par să funcționeze ca un ritual de validare, asemenea lui Pinocchio. Corbul, figură arhetipală a conștiinței și a lucidității ironice, ocupă un rol similar cu cel al lui Jiminy Cricket, dar relația lor este mult mai ambiguă. Nu mai avem un ghid moral stabil, avem acum de-a face cu o voce care problematizează constant sensul devenirii și pune la îndoială ideea de bunătate. Discuțiile despre a fi „paiață” sau „sperietoare” trimit explicit la Vrăjitorul din Oz, unde personajele caută calități pe care deja le posedă — o idee reluată aici sub forma unei critici discrete: „oamenii poartă în ei lumini, puteri și tăceri, dar nu știu să le recunoască sau să le asume”.

Întâlnirea decisivă nu este, în mod paradoxal, nici cu corbul, nici cu figurile arhetipale ale parcursului inițiatic, ci întâlnirea cu copilul (cu ceea ce urma să devină). Această întâlnire marchează o ruptură esențială în parcursul personajului principal și stabilește relația acestuia cu sentimentul inocenței, dar și cu pierderea ulterioară a acestuia. Copilul nu mai apare ca un spațiu al igienei morale. El devine un agent, un simptom al unei transformări profunde generate de probleme sociale, de dezvoltare și de adaptare cu care copilul de astăzi este confruntat. Relația dintre copil și Elyse nu deschide un orizont al salvării, expune mai degrabă mecanisme de posesivitate, lipsă de empatie și o răutate difuză, astăzi adesea normalizate.

În acest context, Elyse încetează să mai fie doar o păpușă care aspiră la umanitate și devine un vector al stagnării emoționale. Ea reflectă și amplifică decizii luate exclusiv în favoarea sinelui, într-o logică a controlului și a excluderii celuilalt. Întâlnirea cu copilul suspendă dorința de a deveni om, nu o validează (așa cum ne-am fi așteptat) sugerând că transmiterea umanității nu mai este garantată nici măcar în spațiul simbolic al copilăriei.

Spectacolul inserează fragmente din viața cotidiană — voci care cheamă „la pepeni, covrigei, apă minerală” (amintind adesea de vocile din trenurile CFR), mingea pierdută peste gard, câinele cel rău, sacrificiul celuilalt în favoarea jocului — care funcționează ca reminiscențe ale unei copilării comune. Aceste imagini devin simptomatice pentru relația interumană. Ele evocă o lume a proximității și a jocului care nu mai poate fi recuperată integral. În acest sens, lipsa unui decor amplu este o limitare estetică în raport cu privitorul, dar poate fi citită și ca un semn al unei lumi golite de repere, unde universul sonor vine să salveze spațiul de construcție a sensului. Muzica semnată de Viorel Burlacu este, în acest context, de-a dreptul înălțătoare.

Ceea ce atrage atenția, totuși, este tensiunea dintre bogăția simbolică a poveștii și simplitatea mijloacelor scenice. Minimalismul decorului, dublat de o structură narativă episodică, riscă uneori să transforme inițierea într-o succesiune de „stații” previzibile și să plictisească. Ieșirea din „bulă” a personajelor (decorul fiind gândit ca un clopot de sticlă) și accesarea unor spații sărăcite estetic pot genera sentimentul unei povești scrisă de Perrault și citită din câteva pagini rupte și mâzgâlite.

Finalul rupe, la rândul său, definitiv contractul cu basmul clasic. Țcul e provocat de faptul că Elyse refuză să devină om. După ce parcurge toate probele, concluzia ei nu este despre triumful umanizării, ci o constatare a degradării acesteia. Oamenii sunt răi, iar umanitatea pare să se dizolve tocmai în cei care ar trebui să o reprezinte. Spectacolul formulează astfel o inversare radicală a mitului classic. Nu păpușa este cea care trebuie să învețe ce înseamnă să fii om, miza fiind dincolo de acest tip de transfer. Omul este cel care ar trebui să dea din nou sens propriei umanități și să o recalibreze.

În acest context, „Suflet de păpușă” nu mai este un spectacol despre devenire, este un spectacol despre lumea oamenilor, care apare ca un sistem ce reproduce mecanic ierarhii, ilustrate simbolic prin acel „raft al favoritelor”, unde valoarea este decisă arbitrar. Copiii sunt invitați să reflecteze, prin teatru, asupra deciziilor „oamenilor mari”. Deși nu se aliniază nici estetic, nici simbolic altor producții ale Teatrului Municipal „Matei Vișniec” – precum „Pădurea asumaților” de Andrei Măjeri sau „Întoarcerea acasă” de Botond Nagy –, spectacolul „Suflet de păpușă” rămâne prima producție a teatrului sucevean care schimbă adresabilitatea și prospectează un teritoriu încă fragil: mintea copiilor și emoțiile acestora.

Spectacolul „Suflet de păpușă” poate fi văzut la Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava.

(Fotografii de Amedeia Vițega)